Ora de religie și lumea pe care ne-o dorim

Departe de a fi o problemă închisă, ora de religie continuă să fie un subiect îndelung dezbătut în spaţiul public românesc şi nu pare să îşi regăsească prea curând liniştea pe care o merită în peisajul şcolar al elevilor. Cel puţin în ultimul an, religia a încetat să mai fie o simplă disciplină şcolară, ea devenind subiectul criticilor tot mai vocale ale unor aşa zişi reprezentanţi ai societăţii civile privitoare la libertăţile pe care ea le limitează, la critica adusă aşa zisei diversităţi, ideologia pe care o camuflează sau chiar la modelul de societate pe care ni-l dorim, dar la şi multe altele.

Articol editat de , 28 ianuarie 2015, 18:03

Religia în şcoli este subiectul spre care se îndreaptă de ceva timp şi în mod invariabil orice proiect de regândire modernă a statului şi mai ales a mentalităţilor, care trebuie să aibă ca norme modernitatea şi secularismul. Aceste valori, care din punct de vedere creştin sunt corecte şi care oferă garanţii în delimitarea clară a sferelor de activitate şi conferă statului caracterul laic, nu legitimează respingerea din matricea societăţii a religiei, la adăpostul indiferenţei. Nu putem să nu observăm mai departe că, în societatea românească din ultimele luni, se simte o formă incipientă de anticlericalism care, sub semnul refuzului orei de religie, respinge Biserica de care în mod direct religia este legată. De aceea trebuie spus din capul locului că religia nu este un bun al Bisericii sau o achiziţie a istoriei, ci ea este un dat existenţial al oricărei fiinţe umane şi izvorul oricărei morale autentice şi a formării unei societăţi pe baze etice. Ori o societate se formează prin şcoală, care în primul rând învaţă, mai apoi educă şi oferă valori şi modele de viaţă ce sunt în racordate la tipul de civilizaţie pe care îl avem, la istoria care ne plasează într-un anumit orizont de timp şi spaţiu, dar mai ales la spiritualitatea care ne oferă continuitate şi un loc în marea familie a popoarelor Europei.

De aceea, apare cu totul de neînţeles graba unor instituţii ale statului de a da curs unor cereri ale unor neprieteni ai orei de religie, care, în numele unei libertăţi de conştiinţă prost înţelese şi a unei promovări a toleranţei şi a drepturilor fiinţei umane, cer tot mai insistent eliminarea predării religiei din şcolile publice, acuzând „încălcarea sistematică a dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie a copiilor”. Dar dreptul la indentitate şi la cultură nu este încălcat printr-o asemenea decizie? A-ţi asuma propria spiritualitate nu este doar o formă de respect pentru trecutul care te modelează, ci, în primul rând, o garanţie că vei ştii să trăieşti în bună vecinătate cu cel de altă religie, că vei fi îngăduitor cu cel care nu e ca tine și că nu îl vei dispreţui pe cel ce nu îţi împărtăşeşte crezul. Toate acestea sunt valori fundamentale ale oricărei societăţi etice şi, pe care, în mod natural le învaţă religia.

Nu putem ocoli şi faptul că, pe fondul tot mai vizibil al limitelor multiculturalismului în Europa, al convieţuirii problematice între oameni de religii şi etnii diferite şi al valului crescând de violenţă şi neîncredere, problema asumării identităţii ar trebui să fie una vitală de care depinde viitorul lumii în care ne dorim să ne simţim acasă. În acest context apare tot mai flagrant refuzul asumării rădăcinilor creştine ale Europei în textul Tratatului de la Lisabona şi devine aproape de neînţeles autismul cu care se neagă propria identitate spirituală, care este garantată și prin apelul la educaţia religioasă sau simplificat spus, prin ora de religie care se predă în şcoli. Pe lângă aportul benefic pe care îl oferă fiinţei umane, care devine înzestrată cu puterea de a discerne între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între ce e valoros şi veşnic şi ce e o simplă modă, religia oferă şi acel minim instrumentar prin care poţi rezista asalturilor tot mai agresive ale răului.

Fără aceste valori, lumea noastră nu doar că este ameninţată să nu aibă un suflet şi astfel să îşi rateze viitorul, dar riscă tot mai mult să îşi piardă respectul în faţa celor care vin din lumi unde religia este încă un reper valid.

Bogdan Ivanov