Viața românilor între mașini de lux și credite împovărătoare
Salariile românilor sunt de câteva ori mai mici comparativ cu ţările occidentale.
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 3 martie 2015, 13:22
Chiar şi cu cele greu lovite de criză! Pentru aceeaşi cantitate şi calitate a muncii, românul câştigă, în medie, de 3 până la 9 ori mai puţin comparativ cu colegul lui din Vest. Preţurile, însă, nu respectă câtuşi de puţin aceste proporţii, fiind apropiate, ba uneori chiar mai mari decât cele plătite de cetăţenii occidentali.
Sigur, nu toată lumea o duce rău la noi. Dacă te uiţi pe străzile marilor oraşe vezi mai multe maşini de lux decât în Londra, vile somptuoase răsar pretutindeni, excursii pentru shopping în Dubai se fac destule. Există şi un nivel mediu al bogăţiei, oameni care-şi permit frecvent cheltuieli consistente fără a apela la credite împovărătoare.
Aceste două categorii sunt foarte vizibile şi dau impresia unei populaţii cât de cât prospere, fapt care contrazice statisticile. Evident, însă, când un român câştigă 20.000 de lei iar alţi 10 câte 1000 de lei, media grupului va fi rezonabilă, de peste 2700 de lei pe lună.
În cele din urmă, e o chestiune de echitate şi de morală.
Majoritatea managerilor români pune salariile foarte mici ale angajaţilor pe seama slabei productivităţi.
Pe de altă parte, nu putem scăpa din vedere faptul că selecţia personalului, cantitatea şi calitatea muncii care li se cere oamenilor, găsirea unor furnizori buni şi ieftini şi a unor beneficiari convenabili fac parte din fişa postului de manager, nu de simplu pălmaş.
Motiv pentru care se pune întrebarea: de ce, în România, raportul între salariul minim al unui angajat şi salariul maxim al unui manager este de 1/7, chiar 1/8, în timp ce în Occident acest raport rar trece de 1/4? Să înţelegem că managerii români sunt incomparabil mai performanţi decât cei din vest, iar angajaţii români sunt nişte loaze pe care doar geniul şi perseverenţa conducerii le mai mobilizează, de aceea câştigă atât de puţin? Adică John, Johann, Jean, Juan şi Giovanni muncesc extraordinar de performant aşa, de la mama Natură, iar Ion al nostru are eficienţa unui arici în ghemul de câlţi?
Despre toate acestea am discutat cu un reputat şi foarte sincer economist clujean, dl. Emil Culda. L-am întrebat dacă, din câte observă domnia- sa, angajatul român este plătit conform situaţiei financiare a angajatorului, sau mai puţin, că tot e la modă să facem profit pe seama salariilor, nu a vânzărilor?
„Firmele româneşti încă nu şi-au revenit de pe urma crizei care a debutat în 2008. Performanţele lor economice de- abia ating, în medie, 85 la sută din ceea ce reuşeau acum 7 ani. Ca atare, sunt extrem de prudente în politica de salarizare. Pe de altă parte, profitul se poate obţine pe mai multe căi, între care vânzările extinse şi cheltuielile de producţie mici, aici intrând şi cele cu munca vie, adică salariile. Există manageri care pun accentul pe creşterea vânzărilor, ceea ce presupune o ofertă de produse şi servicii de excelentă calitate, şi, ca atare, existenţa unor echipe de lucru performante, plătite corespunzător. Sigur că există şi manageri, mai ales în cadrul corporaţiilor, care-şi plătesc oamenii foarte prost, fiindcă oferta de forţă de muncă în domeniul lor de activitate este mai mare decât cererea. La ei veţi întâlni expresia „dacă nu-ţi convine, pleacă, am la poartă alţi zece care vor jobul tău”. Mai mult, în firmele mari se dau adevărate bătălii pentru ocuparea posturilor de top management, foarte bine plătite, iar aceste bătălii presupun, adesea, „sacrificarea” unor oameni, cei mai la îndemână fiind angajaţii, care vor câştiga mai puţin pentru aceeaşi muncă, pentru ca managerul să poată raporta rezultate financiare cât mai bune. Din păcate, se poate observa o calitate scăzută a clasei manageriale româneşti, departe de ceea ce ne-am fi aşteptat şi ne-am fi dorit„.
Dan Horea
Nu uitaţi, Radio Cluj se poate asculta şi online AICI:
