Istoria flașnetei la „Alternative muzicale”

Pe străzile Parisului, Vienei sau Londrei din secolul al XIX-lea sau în Bucureştiul interbelic, flașneta făcea parte obligatoriu din decor.

Articol editat de Andreea Leonid, 29 martie 2015, 12:59

Istoria flaşnetei începe în secolul al XVII-lea, dar a cunoscut clipele sale de glorie abia peste mai bine de o sută de ani. I se mai spune şi orgă “Barbarie”, cuvânt provenit din latinescul “barbarus”, însemnând “străin”, făcând aluzie, în acest context, la flaşnetarii care veneau din ţinuturi îndepărtate în marile oraşe pentru a câştigă câţiva bănuţi, cu cântecul lor. O altă explicaţie a denumirii, mai plauzibilă, are legătură cu Giovanni Barberi, unul dintre cei mai cunoscuţi fabricanţi de orgi portabile (flaşnete) din oraşul italian Modena. În limba română, flaşnetei i se mai spune şi “caterincă”, din cuvântul rusesc “katerinka”, acesta, la rândul lui, derivat de la cuvintele “Charmante Catherine”, titlul unui cântec care se putea auzi frecvent la flaşnetă.

Chiar dacă flaşnetă nu are distincţia orgii liturgice, ea întruchipează, totuşi, o lungă tradiţie a muzicii accesibile – cântece la modă sau chiar arii din opere şi operete foarte cunoscute – Strauss, Verdi, Lanner, Rossini, Mozart, Edith Piaf – pe care lumea “bună” le ascultă în sălile de concerte, dar care au ajuns în acest fel şi la urechile oamenilor care nu aveau acces la luxoasele spectacole. Chiar compozitorii se bucurau dacă operele lor ajungeau să fie “interpretate” şi la o flaşnetă, pentru publicul larg. Cunoscutul muzician german Felix Mendelssohn Bartholdy, autor printre altele al celebrului “Marş nupţial”, chiar se întreba la modul cel mai serios dacă simfoniile lui, oricât de bune ar fi, vor avea “şansă” să ajungă să facă parte din repertoriul unei caterinci.

Flaşneta este un instrument care produce muzică prin mijloace mecanice. Este alcătuită dintr-un sistem care cuprinde o cutie “de suflat”, în care este dirijat aerul, în momentul în care flaşnetarul inverteşte o manivelă. Din burduful respectiv, aerul este dus spre tuburile flaşnetei, care corespund notelor muzicale, asemănătoare cu ale unei orgi, dar în miniatură. Diferenţa faţă de orgă vine şi din faptul că nu degetele instrumentistului acţionează clapele, ci un sistem mecanic, după un program prestabilit. Programul (imprimat pe benzi de hârtie perforată, rulate) poate fi schimbat în funcţie de dorinţă şi în plus flaşnetă mai are nişte mecanisme secundare, care pot intră în funcţiune simultan – tobă, tamburina, păpuşi, care execută câteva mişcări în ritmul muzicii. Flaşnetarul nu are nevoie de talent muzical, ci doar de un anume simt al ritmului pentru a armoniza mecanismele.

Chiar dacă flaşnetă nu a dispărut niciodată definitiv din stradă, farmecul ei a scăzut, mai ales după anii 1950, când publicul a fost cucerit de radio, televiziune, de sonorizarea electrică şi de alte invenţii tehnice. Cu toate acestea, există festivaluri de flaşnetă care adună în fiecare an flaşnetari din toată Europa. Mai ales în Scoţia, Olanda, Franţa şi Germania pare a fi reînviat această pasiune.

Festivalul de la Edinburgh găzduieşte milioane de spectatori în fiecare an, în a două jumătate a lunii august. Are o tradiţie de o jumătate de secol şi reuneşte artişti, inclusiv tradiţionalii flaşnetari, precum şi organisti, a căror muzică poate fi ascultată la catedrala din oraş.

Paradoxal, mulţi occidentali au făcut din achiziţionarea unei flaşnete un hobby de care ştiu să se bucure din plin deoarece consideră muzică acestui instrument că fiind magică, aducând parfum şi culoare pentru părinţi şi copii, pentru îndrăgostiţi și pentru melomani. O întorsătură de manivelă şi… muzică te învăluie, cum nu o va face niciodată un MP3 player.

Fiți pe recepție luni, de la ora 22, pentru a afla surprizele pregătite la „Alternative muzicale”. Ne găsiți și pe Facebook: „Alternative muzicale – emisiune de muzică clasică”. Cu un “like” aflați primii noutățile!

Andreea Leonid