Oameni de poveste: poetul Adrian Popescu

Poetul Adrian Popescu s-a născut în 24 mai 1947, la Cluj. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai (1971). Este redactor-şef la revista „Steaua”. Autor a numeroase volume de poezie, dar şi de proză, Adrian Popescu este considerat unul dintre cei mai importanţi autori ai generaţiei ’70, dar şi ai primei promoţii de echinoxişti. Debutul editorial din 1971, cu „Umbria”, avea să-i aducă Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, dar şi elogiile criticii literare care a salutat cu entuziasm o voce lirică proaspătă şi singulară. Cine este Adrian Popescu?

Articol editat de dan.mosoiu, 16 aprilie 2015, 22:00

„Sunt clujean, pe jumătate ardelean după răposata mea mamă, Ana, care era din apropiere de Cluj, dintr-un sat care se numeşte Borşa, de lângă Gherla, pe jumătate bucovinean, după tată. Deci amândoi autorii naşterii mele sunt personaje din fostul Imperiu, între graniţele căruia se aflau Bucovina şi Ardealul înainte de a deveni, împreună cu vechiul Regat, România Mare.Primele clase, până printr-a şaptea, le-am făcut la Liceul „George Bariţiu”, pe urmă am continuat la Liceul numărul 12, un liceu de cartier, dar cu profesori foarte ambiţioşi, riguroşi şi cu un cult foarte dezvoltat al muncii şi al rezultatelor onorabile la învăţătură.”

L-am întrebat pe poetul Adrian Popescu dacă mai ştie când şi-a dat seama că vrea să devină scriitor…

„Cred că prin clasa a VIII-a sau a IX-a, eram la amintitul liceu… Am citit „Tribuna”, am citit, după aceea revista „Steaua”, citeam reviste literare descoperite întâmplător în casa unor rude. Întâmplarea sau, mai bine spus, pronia a făcut să descopăr un fragment din revista „Tribuna”, o pagină sau câteva pagini unde am găsit diverse articole, dar şi poezie. Atunci mi s-a creat impresia că există ceva care se află dincolo de orice lecţie de literatură. Asta m-a fascinat. Sigur, eram un cititor pasionat încă de mic, citeam cărţile copilăriei, Alexandre Dumas, „Pinocchio” în versiunea lui Collodi şi a lui Lev Tolstoi, repovestită… Deci mă atrăgea farmecul acesta al cărţii. La şcoală, în primele clase, aveam darul de povestitor, eram supranumit „povestitorul clasei”. Probabil că de aici s-a născut această pasiune care, în timp, a devenit o vocaţie. În clasa a VIII-a am reuşit să debutez în ziarul „Făclia” – era ziarul judeţului, cum bine se ştie-, în 1962, după ce participasem la nişte concursuri literare destinate elevilor, aveam 14 ani, 15 ani… O maturizare sau o confirmare a venit în 1964 când am debutat în presa literară mare, în revista „Steaua”, la „Condeie noi”, prin grija lui Aurel Rău, redactorul şef de atunci. Pentru mine, elev încă, a însemnat un lucru extraordinar să fiu publicat de o revistă cu prestigiul „Stelei”.”

L-am rugat pe poetul Adrian Popescu să-şi aducă aminte câteva versuri cu care a debutat.

 „Da, le ţin minte, prima dragoste nu se uită niciodată! Era vorba de… de…ăăăă (râde) Uite că, totuşi, se uită… În orice caz, erau două poeme de inspiraţie citadină, asta pot să o spun cu siguranţă, apar nişte trolee asemănate cu nişte greieri, apar bărcile printr-un fel de proiecţie a Someşului navigabil. O poezie picturală, este cumva intuită poezia-pastel sau poezia de notaţie a revistei Steaua.”

Licean fiind, cu două poezii publicate în presa culturală, Adrian Popescu se putea considera deja scriitor!

 „Nu, nu! Mi-am spus, măi, am mult de mers… Citeam foarte des Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, lecturi ale vremii, în ‘60 ei erupseseră deja, apoi Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, regretatul Gavril Matei… era o poezie în plină expansiune, aşa-numiţii „şaizecişti”. Bineînţeles că încercam să mă compar cu ei, de ce să nu recunosc, dar mă vedeam foarte jos. Şi atunci mă străduiam să nu seamăn cu nimeni, să am poteca mea, calea mea. Încet-încet mi-am descoperit, atât cât este, cât o fi, cât este considerat, o oarecare orientare, un drum în această lume minunată, extrem de bogată, dar şi extrem de bătătorită care este poezia, literatura.”

Echinoxist din prima generaţie, Adrian Popescu avea să fie influenţat definitiv de spiritul şi entuziasmul cu care s-a lansat cunoscuta grupare literară clujeană.

 „Momentul Echinox a însemnat maturizarea mea intelectuală, întâlnirea cu Ion Pop care a devenit mentorul grupării, după ce ne fusese asistent la orele de Literatură contemporană, a urmat întâlnirea cu regretatul Marian Papahagi, cu Eugen Uricaru, cu Marcel Constantin Runcanu, iată iarăşi o dispariţie prematură, cu regretata Olimpia Radu, cu Ion Mircea, Dinu Flămând, Vincenţiu Iluţiu, Ion Maxim Danciu, Petru Poantă, ultimii doi plecaţi şi ei dintre noi… Ne-am regăsit şi s-au potrivit într-un mod aproape miraculos aceste destine conjuncte, aş putea să spun. Am colaborat, am fost în sintonie şi, mai ales, ne-am armonizat în ceea ce a însemnat Echinoxul. Erau ani de oarecare deschidere, anii marilor revolte studenţeşti în Europa… În orice caz, a fost un moment de ruptură cu o anumită tradiţie pe care, sigur, l-am perceput şi noi. Eram Beatleşi, ascultam Rolling Stones, vedeam filme din noul val, apăreau traduceri. Toate acestea au însemnat şi pentru noi un fel de curaj al abordărilor literare pe care l-am imprimat revistei şi grupării Echinox.”

În 2007, lui Adrian Popescu i-a fost decernat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Omnia.

Dan Moşoiu

ADRIAN POPESCU

Arsură

(din vol. Umbria, 1971)

Carnea mea toată este o lumânare
Dar eu sunt flacără într-un cer străveziu
Ca păsările mort
Voi cântări mai mult decât viu.
Ochiul arzând se hrănește din ceară
Și face un strop de rouă fierbinte
Odată am știut să zbor, odată,
Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte.
Trupul meu întreg este o lumânare
După ce se va fi scurs toată în țărână
Și flacăra se va topi în albastru
Veți mai simți o arsură pe mână.

Nu uitați, Radio Cluj se poate asculta și online, AICI