Casele de copii: federei, căminari, handicapaţi, orfani, proşti…

Federei, căminari, handicapaţi, orfani, proşti, cam acestea erau etichetele pe care le primeau băieţii şi fetele  din Casele de copii, devenite între timp Centre de plasament. O banală schimbare de nume, de titulatură. Din păcate, doar atât.

Articol editat de dan.mosoiu, 5 mai 2015, 10:32 / actualizat: 5 mai 2015, 13:21

Federeii este, de altfel, titlul unui volum de versuri al poetului Nicolae Avram care şi-a petrecut copilăria în Casa de copii din Beclean. Un volum de mare succes, poezii care transced sinceritatea cu care le place unor scriitori să se laude. Sunt adunate acolo, în carte, toate suferinţele, toate umilinţile la care au fost supuşi autorul şi colegii lui de cămin. Dar şi toate bucuriile simple care le-au îndulcit, cât de cât, copilăria.

După titlul acestei cărţi a fost înfiinţată, de curând, Asociaţia adulţilor din Casele de copii – Federeii. Asociaţia şi-a propus să creeze o reţea a celor care au copilărit în fostele orfelinate, să devină partener al autorităţilor care fac politici privind protecţia copilului şi să încurajeze constituirea unei comisii parlamentare sau prezidenţiale care să investigheze abuzurile la care au fost supuşi copiii instituţionalizaţi în perioada comunistă, dar şi postdecembristă. Cu Daniel Rucăreanu, preşedintele acestei Asociaţii, am vorbit mai bine de un sfert de oră. Din păcate, în scris, nu putem reda şi emoţiile cu care ne-a răspuns întrebărilor noastre. Şi pauzele lungi. Şi, mai ales, nodurile din gât… L-am întrebat, mai întâi, cum trăiau copiii în acele orfelinate.

Regimul de viaţă era foarte dur. Condiţiile erau umilitoare, de cele mai multe ori. Le puteţi numi, da, un fel de semi-puşcării. Alţi colegi de-ai mei le-au numit lagăre, fiindcă sensibilitatea lor, sentimentele lor au fost umilite. În corpul profesoral, în grupul educatorilor au existat şi oameni adevăraţi, oameni care niciodată nu ar fi făcut rău unor copii. Dar au existat şi personaje odioase care au aplicat metode violente pe trupurile acestor copii. Odată ajunşi la vârsta adolescenţei, chiar şi copiii instituţionalizaţi deveneau agresivi, violenţi, şi aplicau violenţa asupra celor mai mici, mai neajutoraţi. Dar ajungeau să utilizeze astfel de metode fiindcă unii oameni care ar fi trebuit să aibă grijă de ei nu au făcut-o. Pentru toţi copiii din aceste instituţii, şansele de integrare în societate erau foarte mici. Cei mai mulţi dintre ei plecau cu un stigmat: căminarii, federeii, orfanii… Doar un procent foarte mic dintre tinerii care au părăsit instituţiile de ocrotire au ajuns să termine o formă de învăţământ secundar. Şi foarte, foarte puţini, cel mult doi la sută au ajuns să termine o facultate. Eu am avut noroc pentru că am vrut să fiu altfel şi am întâlnit o familie care a crezut în mine şi m-a ajutat.

Asociaţia Federeii şi-a propus să creeze o reţea a adulţilor care au trecut prin Casele de copii. Să creăm un muzeu virtual al orfelinatului românesc. Adică, să colectăm din arhivele personale ale federeilor material fotografic, documente personale, acte de înregistrare în sistem, diplome, desene. Într-un aşteptat Muzeu al comunismului, al ororilor regimului comunist, cred că toate acestea şi-ar găsi un loc, ca un fel de marcă tristă al acelui regim. De asemenea, am dori ca, la un moment dat, să iscăm o dezbatere legată de abuzurile petrecute în aceste instituţii. Sperăm să se instituie o comisie, fie prezidenţială, fie parlamentară, de investigare a abuzurilor petrecute în casele de copii în ultimele cinci decenii.

Visul este cheia spre succes, scrie pe site-ul său Stelian Juganu, membru de onoare al Asociaţiei Federeii. La 17 ani, în 1999, a părăsit Casa de copii din Jucu şi, din fericire, a avut apoi şansa să întâlnească oameni care i-au arătat simpatie şi, mai ales, încredere. Au crezut în el.

Eu n-am fost abuzat în Casa de copii. În schimb, am văzut cum erau abuzaţi colegii mei de către personalul din instituţie. Erau abuzaţi fizic, psihic, emoţional… Apoi, cei mari îi abuzau pe cei mai mici, aşa se întâmpla, aşa au fost învăţaţi. În ce mă priveşte, au fost momente bune, dar şi momente rele. Pentru mine, însă, au fost mai mult momente bune. Am cunoscut, în schimb, abuzul în familia mea, când, la vârsta de 13 ani, mi-am întâlnit părinţii… Din păcate, instituţia închisă nu te încurajează să evoluezi, nu investeşte în acest sens. Personalul din aceste Centre era interesat doar să aibă numărul minim de copii pentru a nu se închide instituţia respectivă. Nu erau interesaţi dacă înveţi bine, dacă ai potenţial, dacă ai vreun talent care merită dezvoltat, încurajat, exploatat. Cred că şi astăzi este aceeaşi mentalitate, din păcate. Eram numiţi în toate felurile, ni se spunea căminari, handicapaţi, proşti… Eu am avut noroc şi am crezut în mine. Şansele acestor copii care părăsesc Centrele de plasament sunt aproape nule. Eu am plecat de acolo acum mulţi ani, mi-am găsit un drum în viaţă, dar, repet, nu cred ca între timp să se fi schimbat ceva… Mentalitatea este aceeaşi, şi în rândul pedagogilor şi în rândul oamenilor care se întâlnesc cu aceşti copii din Centrele de plasament. Nu s-a schimbat nimic.

Lucru întărit şi de un alt mebru al Ascociaţiei Federeii care, dorind să-şi păstreze anonimatul, ne-a mărturisit că, reîntors la Casa de copii în care a crescut, reîntors, de data aceasta, ca angajat, a găsit lucrurile exact aşa cum le lăsase cu mulţi ani în urmă, exact aşa cum le ştia. Adică, triste şi aproape fără speranţă.

Dan Moşoiu

Nu uitaţi, Radio Cluj poate fi ascultat şi on line, AICI.