Mi-e ruşine de nesimţirea lor

În fiecare dimineață când mă trezesc, intru pe internet așteptând să aflu câți au mai murit.

Articol editat de Alina Vingan, 3 noiembrie 2015, 22:30

Tresar, ziua, la fiecare știre pentru că știu că e doar o chestiune de timp până îl vor anunța pe următorul. Apoi pe următorul. Apoi mai mulți, pentru că știu că imensa tragedie nu și-a atins, încă, nici jumătate din teribila-i amploare. Și mă cutremur, dorind din tot sufletul să greșesc.

Duminică am plâns. Nu a fost o lacrimă discretă; am plâns ca un copil, în hohote, cu suspine, singur, la televizor. Am încercat să-mi imaginez ce a fost acolo și ce e a fost după.

M-am gândit la părinții care-și căutau copiii și la acel tată care și-a recunoscut fetița moartă după cizmele pe care le purta, pentru că în rest nu era nimic de recunoscut. Apoi m-a umplut rușinea.

Încă din copilărie empatizez, cumva, cu persoanele aflate în situații stânjenitoare. Nici la filme nu suport să-i văd pe alții cum se fac de rușine și, la scenele respective, schimb programul sau îmi fac de lucru prin bucătărie. Chiar dacă sunt personajele negative. Mi-e rușine de rușinea lor, cum se spune pe aici.

Așa simt și acum. Mi-e rușine pentru personajele obișnuite să umble doar cu girofar și coloană care acum se înghesuiau să intre în cadru lângă doctorul Arafat când acesta dădea explicații. Pentru reprezentanții autorităților care încearcă să ne convingă ca nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu le miroase. Pentru politicienii care vor acum toate controalele pe care nu le-au cerut în 25 de ani și încearcă să adopte regulile pe care cei care gândesc într-o logică a bunului simț le credeau de mult adoptate. Pentru preoții care au “înviat” abia după trei zile (e un titlu de pe televizor, nu-mi aparține, dar e senzațional!).

Mi-e rușine pentru mafioții din fotbal care au decis să se joace meciuri chiar dacă, atunci când e declarat Doliu Național, astfel de manifestări sunt explicit interzise. Pentru alți mafioți, patroni de club, care au făcut petreceri de Halloween în timpul doliului. Și pentru toți cei care au participat la ele.

Am tot auzit sintagma “România în doliu”. Doliul național nu e al României. E al românilor care-și îngroapă 30 de copii și se pregătesc pentru a-i îngropa pe alții. De aceea mi-e rușine, în primul rând, pentru prietenul care-mi spunea că se exagerează, că e o problemă a Bucureștiului.

Pentru alt prieten care-mi explica cum nu se poate schimba calendarul competițional doar pentru că au murit niște oameni sau că echipele de fotbal au cheltuit pentru deplasări și, fiindcă nimeni nu le va deconta această cheltuială, e normal să joace. Și pentru cel care nu înțelege de ce ne agităm atât pentru niște drogați și că mai bine ar fi să ne ocupăm de tragediile zilnice de pe șosele.

Mă duc să-mi caut treabă prin bucătărie.

Andrei Huţanu