Dénes Bocos: „Bunicul a fost poştaş, tata, poştaş, iar eu am preluat ştafeta”

Pe poştaşul din localitatea Dumbrava, comuna Căpuşu Mare, l-am întâlnit chiar în centrul satului. Deşi era grăbit cu corespondenţa, domnul  Dénes Bocos, s-a oprit o clipă cu tolba lângă noi. Inclusiv cu tolba cu amintiri.

Articol editat de dan.mosoiu, 6 martie 2016, 06:00 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 15:59

Ce bucurii le duceţi oamenilor?

Păi, scrisori, facturi, acte de procedură…

Ăstea, ultimele, sunt bucurii?

Păi, nu-s bucurii, dar n-am ce face!

De câţi ani sunteţi poştaş în Dumbrava?

De 26 de ani. Tata a fost înaintea mea, bunicul înaintea lui, iar eu am preluat ştafeta. Ca de la tată la ficior! L-am mai înlocuit şi pe tata şi mi-a plăcut când mergeam cu el.

Cu ce mergeaţi? Tot pe jos?

Atunci tata era cu cal-căruţă! Mergeam la Căpuş, de-acolo luam tot ce trebuia luat şi veneam… Mai împărţeam şi eu, îl mai ajutam.

S-a întâmplat să pierdeţi vreun plic, să-l rătăciţi?

Păi, nu. Dacă nu-ţi faci meseria, atunci lasă-te de ea.

Cum e să fii poştaş?

E frumos, îmi place, numai remuneraţia e mică, aşa, ca peste tot. Dar problema mare e cu înlocuitorii, nu pot să-mi fac concediul de odihnă. N-am înlocuitor, nu aprobă Bucureştiul să avem înlocuitori. Asta-i la mintea cocoşului… Din start ar trebui să-mi dea un înlocuitor, nu? Meseria îmi place, numai că, ştiţi, diferenţa între salarii e foarte mare, foarte-foarte mare. Toţi se plâng, conducătorii noştri, că merge poşta prost, că suntem în deficit, că nu avem bani… Dar bani sunt în Poştă. Dar intră toţi la „domnu’ director”. Un exemplu: domnu’ director din Bucureşti, cam în trei zile câştigă mai mult decât mine în tot anu’. Păi, dacă suntem toţi în aceeaşi oală şi merge Poşta prost, da, domnule, nu luăm salarii până nu ne punem pe picioare. Da’ atunci să pună şi directoru’ umăru, nu numa’ agentu’ poştal, nuu? Asta-i părerea mea.

Cam câţi kilometri faceţi într-o zi?

Aproximativ… Punând Dumbrava dus-întors, apoi Păniceniu, în jur de 10 kilometri, 10 şi ceva.

Bunicul dumneavoastră a fost poştaş, tatăl, la fel. Cui îi predaţi ştafeta?

Păi, am două fetiţe şi speranţe mari nu sunt. Una-i la facultate, cealaltă e în clasa a VIII-a. Văd şi ele că salariul foarte mic, deci nu-i deloc atractiv.

O să rămână satul fără poştaş!

Liderul sindical ne-a zis: dacă unu’ din ăsta mai bătrân, mai veterean pleacă, satul ăla până-i hău nu mai are poştaş!

Bunicul, tatăl dumneavoastră aveau tolba mult mai plină…

Atunci fiecare pensionar era obligat să aibă abonament la un ziar central, Scânteia sau Elore. Erau obligaţi pe vremea lui Ceauşescu. Când îi duceai pensia, trebuia să duci muncă de lămurire ca să-şi facă abonament la ziar central. No! Atunci erau ziare multe, acum nu mai sunt…

Domnului poştaş îi sună telefonul mobil. Îl ia din buzunar, priveşte ecranul, apasă pe un buton. Şopteşte, ca pentru sine:

Soţia, da, mă cheamă înapoi… Deci atunci erau pensiile de stat şi atât. Nu erau ajutoare de şomaj, de handicap, alocaţii şi mai ştiu eu…

Telefonul sună din nou.

No, insistă soţia… Mă scuzaţi.

Domnul Dénes se retrage câţiva paşi. Revine după un minut cu zâmbetul pe buze.

Soţia m-a sunat… D-apoi, aşa-s femeile: nu ridici, insistă! Nu ridici, insistă! Până ridică omul telefonul.

Telefoanele ăstea-s de vină!

Păi, îs zgarda electronică!

Cum le-aţi spus?

Zgarda electronică, ca la câine!

Aţi făcut şi pregătire pentru meseria asta sau v-a instruit tatăl dumneavoastră?

Păi, m-a instruit şi pe urmă am dat un examen. Eu am terminat ca electro-energetician, la Energetic în Cluj. Tata mi-a zis: uite, rămâi aici, eşti acasă, cu naveta îi nasool… Şi a mers frumos, până nu s-a stricat treaba cu salariile.

Aţi dus vreodată un plic mai special, le-aţi făcut oamenilor o bucurie la care nu se aşteptau?

Păi, cu tata am fost odată… Era unul Costea, a decedat, săracu’. Pe atunci erau cecurile ălea cu 5000 de lei, cu Dacia. No, şi i-o dus tata plicu’ şi seara când am venit pe la magazin i-o spus lui tata: uite, îţi dau un deţ de pălincă, mie mi-a cumpărat bomboane… Da’, zice tata, pentru ce? Păi tu nu ştii ce veste bună mi-ai adus! Am câştigat, mă, Dacia, la cecul ăla de 5000! Normal că s-a bucurat omu’!

Dar când trebuie să duceţi telegrame, mai triste…

Apăi, telegrame acuma nu mai sunt. Că dacă-s telefoanele ăstea mobile… Dar mai de mult erau telegrame, da, cu decese…

Le duceaţi cu strângere de inimă…

Io n-am ce face. Când intru la om în casă, zice: ce mi-ai adus? Păi, un act de procedură! De la tribunal? Păi, io-ţi aduc şi invitaţie la nuntă, dacă îţi vine. Da’ eu trebuie să-ţi aduc şi vestea bună, şi vestea proastă. N-am ce face, asta mi-e meseria.

Dan Moşoiu