S-a stins din viață prozatorul clujean Radu Mareș

Pierdere grea pentru literatura română, pentru spațiul literar și cultural clujean.

Articol editat de dan.mosoiu, 27 martie 2016, 13:42

După regretatul Alexandru Vlad, stins din viață în luna martie a anului trecut, un alt mare prozator clujean, Radu Mareș, a plecat în 26 martie spre o lume mai bună.

Radu Mareș s-a născut în 3 martie 1941, în localitatea Frasin, județul Suceava. A absolvit Facultatea de Filologie a UBB Cluj (1964). Debut absolut în Tribuna, 1959, revistă la care a fost angajat mai apoi, deținând și funcția de redactor șef-adjunct. A publicat volumele: Anna sau pasărea paradisului, roman, 1972; Vine istoria, reportaje, în colab., 1972; Cel iubit, 1976; Caii sălbatici, 1981; Pe cont propriu, jurnal, 1986; Anul trecut în Calabria, roman, 2002; Manual de sinucidere, 2003; Ecluza, roman, 2006; Când ne vom întoarce, roman, 2010 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Deplasarea spre roşu, roman, 2012; Sindromul Robinson, povestiri, 2014. De la Ecluza încoace, cărțile lui au primit numeroase premii și au fost bine primite de critica literară și de către cititori.

Ultima intervenție la Radio Cluj, Radu Mareș a avut-o la începutul lunii august a anului trecut. Ne vorbea atunci despre volumul de povestiri Sindromul Robinson.

Singurătatea… Tema mi-e dragă, în sensul că din analizele şi reflecţiile mele, am ajuns la concluzia că omul postmodern e tot mai marcat de singurătate. Este şi-o zicere, destul de banală: cel mai singur eşti în miezul metropolei. Dar nu numai acolo, ci peste tot, omul îşi găseşte foarte greu o condiţie satisfăcătoare de agregare. De regulă, e singur. Asta spune ceva despre noi, despre lumea noastră. De fapt, sunt patru proze despre felul în care intelectualul, într-un anumit moment al existenţei sale, devine conştient de această singurătate. Asta este ca un fel de boală. Pentru că poţi să ai viruşii în tine şi să duci boala pe picioare până în clipa în care se rupe cuiul. La mine, în prozele mele, este acest moment de declic în care un anume conflict iluminează foarte puternic singurătatea… Eu nu spun disperare, pentru că nu e o carte tristă. E o carte lucidă, şi luciditatea e cum vrei, dar nu prea e fericită. Omul lucid nu e fericit.

Tot atunci l-am întrebat pe Radu Mareș ce înseamnă literatura pentru el.

Domne, pentru mine literatura, am mai spus-o, nu e chiar un drog, dar este o plăcere formidabilă. Pentru că a scrie proză este lucru greu.  Nu e distractiv. Eu mă uit cu invidie la poeţi cum fabrică ei pe bandă rulantă poezii. Foarte frumoase, foarte bune, nimic de zis. Dar le produc, aşa, într-o fulgerare. Ei, proza cere gestaţie greoaie, lungă… Mie tocmai asta îmi place. Să-mi adun minţile şi să trudesc, să transpir. Iar la urmă să iasă ceva de care să nu-mi fie jenă.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Dan Moșoiu