Să vezi Răchițele și-apoi… să te întorci! [VIDEO]

Tărâm al pădurilor nesfârşite, în Răchiţele ne întâmpină mai întâi câteva gatere şi stive imense de buşteni şi scânduri, împrăştiate prin câteva curţi. Ne oprim o clipă lângă valea limpede care curge prin sat. Valea Răchiţele. Apa cristalină curge repede, spală bolovanii din albie, încât, la ora aceea, susurul ei e singurul zgomot care ţine viu pulsul satului. Asta până când ajungem în faţa clădirii şcolii. În curte, agitaţie mare. “Şcoala altfel”. Ne lămureşte, amabilă, doamna directoare Cristina Şaitiş.

Articol editat de dan.mosoiu, 28 aprilie 2016, 06:00 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 15:49

Avem o activitate împreună cu partenerii noştri de la Salvamont Vlădeasa, după care vom continua ziua cu o dezbatere pe tema istoriei comunismului, asta pentru că urmează să efectuăm o excursie la Sighet unde vom vizita Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.

La şcoala din Răchiţele avem grădiniţă, ciclu primar şi ciclu gimnazial, dar mai avem şi o structură în Mărgău, cu grădiniţă şi ciclu primar. În total sunt 146 de preşcolari şi şcolari. Mai de mult au existat 10 clase la şcoala din Răchiţele. Din păcate, din cauza scăderii numărului de elevi şi de tineri în localitatea aceasta de munte, am rămas doar cu aceşti copii. Avem trei clase la ciclul primar, trei la ciclul gimnazial. Perspectivele nu arată foarte bine, din păcate, numărul de elevi este în scădere cam de vreo 5 ani, iar peste alţi 5 ani, credem noi, situaţia va deveni complicată pentru şcoală, în sensul că, din păcate, nu vom putea menţine numărul de clase.

Ne oprim o clipă şi lângă un grup de copii. Sunt extrem de preocupaţi. Abia ne bagă în seamă.

Facem o targă, ca să transportăm un pasager, un pacient rănit.

Bun, dar cine o să fie pasagerul rănit? Hm, grea alegere. Toţi vor să care targa spre ambulanţă.

Trecem de şcoală, o cotim la dreapta şi, într-o curte mare, toată numai iarbă, îl cunoaştem pe domnul Sorin Suciu, care săpa în grădină, punea morcovi şi cartofi. Lângă pământul reavăn, vedem un bazin în care curgea necontenit apă. Apă din Valea Stanciului.

Am un bazin de păstrăvi, dar au mai rămas acum numai câţiva.

Şi cei albi?

E o specie de păstrăv auriu, am cumpărat câţiva de ornament.

Peştii se văd unduind în apă atât de clar, încât cred că pot fi prinşi cu mâna.

Vin la mâncare, şi-i prind cu minciocu’… Sau cu undiţa.

Lângă bazin, se află un solar.

Am pus salate, nişte ridichi, spanac şi nişte căpşuni. Da, acolo, într-un tub găurit. Aşa nu stau pe pământ. Am văzut pe internet la cineva şi-am zis să fac şi eu. Căpşunii cresc pe verticală, ies prin găurile ălea.

Inevitabila întrebare: cum e viaţa la Răchiţele?

A, să ştiţi că nu-i uşor! Nu sunt locuri de muncă, dar asta nu-i numai în Răchiţele. Ştiţi cum îi la ţară? Dacă pui mâna şi munceşti, cât să trăieşti, faci. Da’ în rest nu faci mare brânză. Eu am noroc că-s salariat aici în sat, n-am salar mare, da’… Aici a început turismul să mişte un pic, sunt câteva pensiuni şi, vedeţi, pe lângă o pensiune mai trebuie doi-trei oameni care lucră la bucătărie sau la întreţinere. Părerea mea este că trebuie să dezvoltăm, să inventăm programe pe câteva zile pentru turişti, să nu avem numai turişti de weekend.

Şi cu lemnu’ mai lucrează oamenii, da’ mai puţin acuma. Că, vedeţi, s-o strâns şi-aicea şurubu’ şi vin firmele mari şi iau acuma. Mai de mult, săracii localnici tăiau 10-20 de metri cubi şi le era suficient. Da’ acuma vin firmele mari care exploatează în masă. Pe vremuri, oamenii trăiau din lemn şi zootehnie.

Taie legal firmele ăstea mari?

De regulă, să ştiţi, la noi s-o cam tăiat legal.

La două-trei case distanţă locuieşte badea Ispas, probabil ultimul mare meşter al satului, un ţăran autentic. Ne întâmpină cu un ciocan în mână.

Un ciocan, da, să mai repar pă gardu’ ăsta.

Deci cu ciocanu’ ne aşteptaţi! La ăştia de la oraş le mai daţi câte una peste degete!

Daaa, ca să înveţe şi ei să lucre.

Ce vîrstă aveţi, domnule Ispas?

81 de ani.

Nu-i arătaţi deloc!

O mai zâs şi alţii… Nepoţii, când vin p-aici. Numa’ c-am avut şi năcazuri multe. Mi-a murit soţia, mi-a murit un băiat, acidentat, în pădure…

Dumneavoastră aici v-aţi născut?

Aicea, sus pă deal. Acolo-i casa părintească. Am un nepot care stă acolo. Dacă vreţi merem s-o vedeţi!

Se urcă greu acolo?

Nu.

Cu maşina nu se poate, cred…

Da’ cum? Tăt roată!

Ce era pe vremuri în Răchiţele?

Vite. Vite avea tătă casa, oi… Numa’ că nu să prea făcea grâu la noi, numa’ săcară şi cartofi. Şi-api sămânam cartofi mulţi, cu care creşteam porcii. Vindeam câte-o vacă toamna. Merjeam, aduceam grâu de la Huedin, cereale pă iarnă. Cu caru’ merjeam. Când am fost de 9 ani, până-n Hida m-o dus tata, cu nişte junci, atuncea îi învăţasem la jug. Am fost la piaţă, cu scânduri. M-o dus tata ca să stau la car şi dăde’ scânduri, cât îi trebuie la fiecare. Merjea cu sacu’, aducea grâu la car, io trebuia să stau lângă boi, boii nu stăteau… Ai, ce mi-o plăcut! Şi când vedeam câte-o maşină am zâs: tuloi, că vine maşina păstă noi! Şi mai merjeam la Beiuş, păstă munte. Acolo o fost greu de mărs. Ioioioi, drumurile grele, să rupeau roţâle p-acolo pă stânci. N-aţi umblat pă munte?

Acuma ce faceţi, de dimineaţa până seara?

Am o văcuţă, o viţauă, mă scol, mă duc la ea prima dată, îi dau mâncare, viu în casă, mi-aţâţ focu’ şi-mi fac mâncare.

O minune de om, badea Ispas! Îi promitem că ne vom întoarce pe la dânsul, pentru că vrea neapărat să ne arate cum se face o şindrilă şi cum se ciopleşte o bârnă.

Urcăm pe Valea Stanciului, pe un drum asfaltat pe care cu greu încap două maşini, însoţiţi de peisaje de o mare frumuseţe, păduri şi stânci abrupte care te lasă fără răsuflare.

Ajungem la cascada Vălul Miresei, o minunăţie cum rareori poţi vedea. Legenda spune că demult o mireasă ar fi căzut de pe stâncile înfricoşătoare, iar voalul ei a rămas agăţat acolo de unde apa are o cădere de peste 30 de metri. Nuntașii au plâns atât de tare, încât din lacrimile lor s-a născut cascada.

La întoarcere, oprim o clipă lângă cele 3-4 pensiuni care se află în poiană. O găsim trebăluind pe doamna Eugenia Şuşman.

Pensiunea în care ne aflăm acum e deschisă din decembrie anu’ trecut. E a băiatului nostru, a construit-o din fonduri europene. Aici totul este nou, din lemn, din buştean. Iar cealaltă, unde ne-am întâlnit, e pensiunea noastră pe care am construit-o pe o casă veche, casa Stanciului, singura casă din Poiană.

Vin turiştii? Aceasta-i întrebarea!

Păi, poate că încă nici nu este cunoscută… Dar în weekend avem turişti.

Deci băiatul dumneavoastră vă face concurenţă serioasă!

Ei, cine doreşte poate să vină la cabana veche. Până acuma nu ne-a făcut concurenţă, că n-au fost chiar aşa de mulţi turişti. Asta are trei margarete, a noastră are două. Le oferim turiştilor în primul rând cazare, dar au la dispoziţie o bucătărie modernă şi putem să le gătim şi noi, pentru că avem o mică gospodărie cu porci, miei, oi… Deci, dacă doresc carne din miel, le putem oferi din gospodăria noastră.

Acuma, drumu’ cât de cât s-a făcut. Peisajele sunt minunate, există multe trasee turistice aici, la poalele Vlădesei, la o aruncătură de piatră de Cascadă…

În curtea casei, badea Ispas ne aştepta îmbrăcat ca odinioară. Purta un minunat pieptar din piele de miel, brodat frumos (l-am purtat o vreme, la sărbători, da’ amu o trecut moda), obiele din lână de oaie şi opinici în picioare.

Cu-aeste am umblat până când am fost în stare să-mi câştig bani păntru păpuci, până când am mărs la pădure şi-am câştigat bani şi mi-am luat păpuci. Am fost la coasă cu ele, până acuma încoace am umblat la coasă cu ele, că-s mai comode ca şi pantofii. Da’ serios, aşe-s de comode! Şi nu transpiră picioru’ acolo.

Puteţi şi alerga cu ele!

Hoioioioi! No, merjem să facem şindrilă?

Păi, să trecem la treabă! Să vedem cum se trage la rindea o şindrilă, pentru acoperiş.

Badea Ispas are totul pregătit: scândurelele mici, “ciocul”  care prinde viitoarea şindrilă, rindeaua ascuţită… Prima şindrilă o termină în câteva minute. Harş-harş, gata! Cu ăstea se acopereau casele înainte… Făceam câte 500 într-o zi.

Următoarea o fac eu, mă trezesc spunând.

Chiar o faceţi? Chiar o fac! Sau măcar încerc. Îmi aduc aminte că bunicul meu matern mă lăsa în atelierul să mă joc la modul cel mai serios, să strâng în menghină o bucată de lemn, să dau până şi cu rindeaua pe o scândură de care nu mai avea nevoie. Mă apuc de treabă.

Bine, oho, vă pricepeţi! Da’ n-aţi subţâiat-o cum trebe.

Mai învăţ. Mă pot angaja aici!

S-o gătat lemnele de şindrilă! Gata! Acuma să pun ţâgle pă casă.

No, io am luat rindeaua, acuma luaţi dumneavoastră microfonul! Facem schimb de locuri de muncă.

E, da’ cum mă învăţ io cu televiziunea? La anii ăştia… Ar trebui să ştiu şi-on pic de carte, mai multă!

Păi, nu-i greu, puneţi-mi o întrebare!

V-o plăcut ce v-am arătat?

Foarte mult!

No, aşe lucram noi înainte!

Nu puteam pleca din Răchiţele fără să-l vizităm pe poetul Teofil Răchiţeanu. Fiu al satului, profesor de limba română ani de zile, autor a 25 de cărţi. Un om legat trup şi suflet de Răchiţele, de oamenii satului care nu o dată l-au inspirat.

Maestre, ce-aţi făcut astăzi?

Casa mea este în Poiană, sub cascadă, ultima casă. Din lemn, fireşte. Eu acolo locuiesc mai mult. Soţia mea este medic de familie şi aici unde stăm acum este şi locuinţa medicului. Dar acolo merg în fiecare zi, lucrez, cioplesc, tai lemne. Azi, de exemplu, am semănat grădina, ceapă, morcovi, pătrunjel, păstârnac… Am şi nişte zmeură, deşi aici este zmeură în natură. Acolo stau şi scriu, acolo mi-am scris cărţile.

Am o, cum să-i zic, nelămurire. Cum de nu aţi rămas în Cluj, cum de v-aţi întors ăn satul natal?

Domnul meu, eu am terminat Filologia la Cluj în 1969. Aveam deja o carte tipărită şi timp de trei ani am fost dus cu zăhărelul, că mi s-a promis un post la o revistă literară. Aveam un prieten cu oarece „trecere” la partid, un om extraordinar, care s-a străduit să mă ajute, dar de fiecare dată când era să primesc postul se ivea cineva cu o „pilă” mai mare. Prin urmare, după ce am terminat facultatea, m-am dus la Ciucea unde am funcţionat aproape doi ani ca muzeograf. Trăia doamna Goga, doamna prim-ministru, cum pretindea să-i spunem. Mi-a plăcut, dar doamna Goga era de o dificultate extremă şi nu se putea convieţui cu ea. Ei, am plecat din Ciucea la Cluj şi am primit un post de secretar de redacţie, aşa, provizoriu, la „Făclia”. Mi s-a pus condiţia să mă înscriu în partid. Păi, da, om vedea, am zis. La un moment dat m-am dus să fac un reportaj la „16 Februarie”, acolo era o mică revoltă muncitorească, toţi redactorii experienţă au evitat să se ducă acolo. M-am dus, am stat de vorbă acolo cu muncitorii, mi s-au plâns şi le-am zis că toate nemulţumirile lor am să le public. N-am să uit în veci ce mi-a zis un inginer: ei, tinere, crezi dumneata că ce ai scris acolo în carneţel o să apară vreodată în ziar? Vă dau cuvântul meu, vă garantez că o să apară! Am scris articolul de ziar, l-am predat, după care am plecat câteva zile din Cluj. Articolul a apărut, dar tot ce am criticat eu era pe dos, cu laude, cu mulţumiri partidului… Poftim, cu ce obraz mă mai întâlnesc eu cu domnul inginer? Şi-atunci am izbucnit: cine şi-a băgat picioarele în articolul meu? Ei, şi m-a luat deoparte redactorul-şef, Râureanu… Tinere, în ziarul ăsta apare numai ce trebuie să apară! Păi, mi l-au mutilat, parcă l-a scris un activist de partid. Dragul meu, zice, uite ce scrie aici: „organ al Comitetului Judeţean de Partid Cluj”. Toţi care lucrăm la ziarul ăsta suntem, vrem, nu vrem, activişti de partid! Atunci, m-am dus la Inspectoratul Şcolar şi-am întrebat dacă nu au cumva un post de dascăl în Răchiţele, că eu sunt de-acolo? Întâmplător, un dascăl de-acolo a plecat în armată, mi s-a spus. Şi-atunci am hotărât că decât să lucrez la un ziar, să-mi prostituez pana, mai bine mă duc în munte să-i învăţ pe copii să scrie şi să citească, mă voi simţi mai de folos. Aşa am hotărât că nu mă mai duc la oraş niciodată. Am rămas în Răchiţele, 33 de ani am dăscălit, după care am ieşit la pensie.

Răchiţele…

Părerea mea este că peste 20-30 de ani o să fie un sat de cabane turistice mai mult. Ăia vechi, care mai cosesc, care mai ară, care mai ştiu ciopli o bârnă sunt toţi în vârstă, trecuţi de 60-70 de ani. Ăştia tineri nu mai ştiu să facă nimic. Mai de mult, până prin anii ’40-’50-’60, răchiţenii, ca să aibă cu ce trăi, să-şi procure grâul pentru iarnă mergeau în fiecare vară la secere, se zicea, la holde, în Banat. Şi acolo lucrau o lună de zile, pentru că erau harnici, şi în luna aceea îşi procurau grâu pentru un an de zile. Treaba se repeta toamna la culesul porumbului. Nu luau bani, luau grâu, luau porumb, îl aduceau acasă şi aveau cu ce să trăiască. Ei, am stat şi am meditat: locul Banatului l-au luat acum Germania, Franţa, Italia, Spania. Tinerii se duc acolo, că-s muncitori. Stau trei luni, fac câte 200-300 de milioane de lei vechi şi vin acasă, iar vara următoare iar se duc.

Totuşi…

Satul ăsta este o adevărată capodoperă a naturii! Are un potenţial turistic enorm. Este format din 7 dealuri şi 7 văi, ca Roma. Deci o vale, un deal, pe el – case, iar vale, iar deal şi tot aşa. Ce-aţi văzut voi aici e numai o vale. Din păcate, satul s-a împuţinat teribil. Când am venit eu dascăl aici, în toamna lui ’73, aveam câte 400 de elevi la şcoală.

Ca potenţial turistic, cred că satul are viitor! A fost la mine un scriitor american, John Balaban, de origine română, şi l-am dus pe nişte dealuri. Domnule, zice, dar aici, dacă s-ar pune mâna, asta ar fi cel puţin egala Elveţiei! Ce peisaje sunt aici… Dar nu sunt drumuri, sunt hârtoape. Nişte frumuseţi zac aşa, nepuse în valoare, neştiute de nimeni. Acuma, abia-abia ne-au făcut drumurile ăstea asfaltate. Şi asta cu mare greutate.

E târziu. Să vezi Răchiţele şi-apoi… Şi-apoi să te întorci! Şi ne vom întoarce, pentru că, într-o jumătate de zi, n-am văzut decât o mică parte din sat, doar o vale şi un deal, doar o vale şi un deal…

Dan Moşoiu

Video: ing. Călin Fărcaş