Badea Ispas: “În opinci am umblat, pân-am fost în stare să mărg la pădure, să câştig bani şi să-mi cumpăr păpuci” [VIDEO]

Articol editat de dan.mosoiu, 8 mai 2016, 14:51 / actualizat: 21 iunie 2023, 14:26

Pe badea Ispas din Răchițele, probabil ultimul mare meşter al satului, l-am găsit trebăluind prin curtea casei.

Bună ziua!

Să fiţi sănătos!

Ce-aveţi acolo, în mână? Un ciocan?

Un ciocan, da, să mai repar pă gardu’ ăsta.

Deci cu ciocanu’ ne aşteptaţi! La ăştia de la oraş le mai daţi câte una peste degete!

Daaa, ca să înveţe şi ei să lucre.

Ce vîrstă aveţi, domnule Ispas?

81 de ani.

Nu-i arătaţi deloc!

O mai zâs şi alţii… Nepoţii, când vin p-aici. Numa’ c-am avut şi năcazuri multe. Mi-a murit soţia, mi-a murit un băiat, acidentat, în pădure…

Dumneavoastră aici v-aţi născut?

Aicea, sus pă deal. Acolo-i casa părintească. Am un nepot care stă acolo. Dacă vreţi merem s-o vedeţi!

Se urcă greu acolo?

Nu.

Cu maşina nu se poate, cred…

Da’ cum? Tăt roată!

Ce era pe vremuri în Răchiţele?

Vite. Vite avea tătă casa, oi… Numa’ că nu să prea făcea grâu la noi, numa’ săcară şi cartofi. Şi-api sămânam cartofi mulţi, cu care creşteam porcii. Vindeam câte-o vacă toamna. Merjeam, aduceam grâu de la Huedin, cereale pă iarnă. Cu caru’ merjeam. Când am fost de 9 ani, până-n Hida m-o dus tata, cu nişte junci, atuncea îi învăţasem la jug. Am fost la piaţă, cu scânduri. M-o dus tata ca să stau la car şi dăde’ scânduri, cât îi trebuia la fiecare. Merjea cu sacu’, aducea grâu la car, io trebuia să stau lângă boi, boii nu stăteau… Ai, ce mi-o plăcut! Şi când vedeam câte-o maşină am zâs: tuloi, că vine maşina păstă noi!

Aţi făcut o zi şi-o noapte până acolo!

Cam aşe, de nu mai bine! Ştiu că am dormit în Cuzăplac. Şi mai merjeam la Beiuş, păstă munte. Acolo o fost greu de mărs. Ioioioi, drumurile grele, să rupeau roţâle p-acolo pă stânci. N-aţi umblat pă munte?

Acuma ce faceţi, de dimineaţa până seara?

Am o văcuţă, o viţauă, mă scol, mă duc la ea prima dată, îi dau mâncare, viu în casă, mi-aţâţ focu’ şi-mi fac mâncare.

Dumneavostră gătiţi?

Io. Am învăţat de mic. Că taică-meu o murit când am fost de 15 ani. Şi-am fost 5 fraţi. Şi mama o fost fără pensie, fără nimic. Io am fost cel mai mare şi-am început să mă duc în pădure. Şi m-am dus în pădure, cum să zâcea atuncea, ţimăr. Eram 20-30 de bărbaţi, făcusem colibă acolo în pădure, colibă, nu cabană… Şi focu’ era în mijlocu’ ei şi-acolo ne făceam mămăligă, cu ceaunu’. De mic copil o trebuit să-mi fac mâncare.

În rest, ce faceţi?

Ia p-aci, mai menţinem gardurile ăstea… Puteţi să viniţi să videţi văcuţa! Tare mi-i dragă.

Mergem spre grajd. Toate acareturile sunt din lemn.

Toate-s cioplite de mine!

În grajd, văcuţa îşi întoarce capul rugătoare spre stăpân.

Rujica! Rujica o cheamă. Îi tânără, numa’ doi ani are. Şi-i tare cuminte. Asta-mi dă sănătate: mânurile s-ar anchiloza, da’ mulgând-o, circulă sângele, ştiţi? Haidaţi şi până-n casă, să v-arăt nişte poze!

O minunăţie de om, badea Ispas! Camera în care locuieşte mai păstrează încă farmecul gospodăriei vechi, tradiţionale. Pe pereți, o mulțime de fotografii înrămate, câteva icoane, tablorui religioase. De pe o policioară, badea Ispas scoate un teanc de fotografii. Vrea să ne arate una în care a fost surprins cum căra fânul cu carul tras de vite. Dar dă peste altele și lăcrimează ușor.

Și dacă tot s-a întâmplat să-i vizităm casa și curtea, badea Ispas vrea neapărat să ne arate cum se face o şindrilă şi cum se ciopleşte o bârnă, că doar a fost meșter renumit. Până îşi pregăteşte sculele, noi dăm o fugă la faimoasa cascadă Vălul Miresii. Când ne întoarcem, badea Ispas ne aşteaptă îmbrăcat ca odinioară şi gata de lucru. Purta un minunat pieptar din piele de miel, brodat frumos (l-am purtat o vreme, la sărbători, da’ amu o trecut moda), obiele din lână de oaie şi opinici în picioare.

Cu-aeste am umblat până când am fost în stare să-mi câştig bani păntru păpuci, până când am mărs la pădure şi-am câştigat bani şi mi-am luat păpuci. Am fost la coasă cu ele, până acuma încoace am umblat la coasă cu ele, că-s mai comode ca şi pantofii. Da’ serios, aşe-s de comode! Şi nu transpiră picioru’ acolo.

Puteţi şi alerga cu ele!

Hoioioioi! No, merjem să facem şindrilă?

Păi, să trecem la treabă! Dar înainte de asta, să ne spuneţi cum vă zice în sat!

Ispasu’ li Ciulihău! Şi cum am fost însămânţător la vaci, mai îmi zâceau oaminii şi Tauru’ satul’i! Glumeau…

Da’ ce făceaţi ca însămânţător?

Pi, ne-aducea de la ORSA sămânţă, spermă şi o introduceam în vacă când era în călduri.

Era greu?

Da’ greu… Numa’ dac-o supăram tare, atunci nu prea stătea.

Badea Ispas are totul pregătit: scândurelele mici, “ciocul”  care prinde viitoarea şindrilă, rindeaua ascuţită… Prima şindrilă o termină în câteva minute. Harşti-harşti, harşti-harşti şi gata! Asta amu’ ar trebui trasă un pic pă jilău, să se îndrepte. Cu ăstea se acopereau casele înainte… Făceam câte 500 într-o zi.

Următoarea o fac eu, mă trezesc spunând.

Chiar o faceţi? Chiar o fac! Sau măcar încerc. Îmi aduc aminte că bunicul meu pe linie maternă mă lăsa în şură să mă joc la modul cel mai serios, să strâng în menghină o bucată de lemn, să dau până şi cu rindeaua pe o scândură de care nu mai avea nevoie.

Luaţi dumneavoastră microfonul şi-mi puneţi întrebări. Inversăm rolurile, acum dumneavoastră sunteţi reporter!

Mă apuc de treabă. Harşti!

Nu, nu, ţineţi o mână mai aşe…

Harşti-harşti!

Bine, oho, vă pricepeţi! Da’ n-aţi subţâiat-o cum trebe.

Mai învăţ.

Aşe să-nvaţă omu’!

Mă pot angaja aici!

S-o gătat lemnele de şindrilă!Gata! Acuma să pun ţâgle pă casă.

Harşti-harşti!

Da’ vă spusei că mâna s-o ţineţi mai aşe!

Aha!

Puneţi călchiu pă după cui! No, no, no! No, l-aţi îndoiet!

Da’ cuiul ăla de ce l-aţi pus acolo? Ca să-mi sparg eu pantoful?

De aia, dară! Opincile nu să sparg.

Bun, acuma luaţi-mi un interviu!

Să vă-ntreb ceva? Da’ vă place să faceţi şindrilă?

Îmi place, dar deja mă dor mâinile!

Ei, no! Numa’ aţi început şi vă dor mânurile? Pi mama merea la Beiuş şi de-acolo aducea câtea-o ghică de grâu în spate, pă jos, pân-acasă. Stăteam acolo-n deal. De-acolo cobora cu sacu’ pân-aici la moară, o măcina şi ducea înapoi făina până acolo, acasă, şi ne făcea pită. O ghică are 22 de kile. Şi-acuma, iei o plasă la mână şi zâci: ioi, gre-i!

Facem schimb de locuri de muncă!

E, da’ cum mă învăţ io cu televiziunea? La anii ăştia… Ar trebui să ştiu şi-on pic de carte, mai multă! Badea Ispas scuipă în palme. No, vreţi să videţi cum să cioplea o grindă?

Cum să nu vrem?

Da’ mi-ajutaţi ceva!

Badea Ispas îmi întinde capătul unei sfori adunate pe un ”șparg”. Zice s-o prind în capătul lemnului care trebuie cioplit.

No, da’ io nu pot ţânea microfonu’, că cu asta mână tre’ să încing sfoara acolo. Adică într-o cutie veche de conservă, unde se află un fel de cerneală neagră. Sfoara trebuia trecută prin tuş, întinsă pe lemn, după care, cu o mişcare scurtă, ca şi cum ai întinde şi ai lăsa brusc coarda unui contrabas, trebuie să lase o urmă dreaptă după care avea să se ghideze cioplitorul. Să nu dea aiurea în bardă. Scap dintre degete capătul sforii.

No, di ce n-aţi ţânut?

Ce să spun?

Lemnul dumitale nu-i bun! Că nu v-aţi îndurat să bateţi un cui acolo, să prindem sfoara…

E, nu… No, las-o c-o prindem noi. Badea Ispas întinde sfoara şi o lasă să cadă pe lemn. Gata, linia e trasată. Apucă securea lată şi începe cioplitul, mergând cu tăişul exact pe linia neagră.

Câte lemne aţi stricat până aţi învăţat?

N-am strâcat multe. Şi dacă nu meream io chiar la precizie, lemnu’ era bun la altceva. No, aşe să făcea o grindă sau o bârnă, cum zâceam noi, care să băga în peretele căsii.

Badea Ispas îşi trage răsuflarea.

V-o plăcut ce v-am arătat?

Foarte mult!

No, aşe lucram noi înainte!

După mai bine de o jumătate de oră, ne despărţim, nu fără regret, de badea Ispas. Rămâne în curte. De după gard, ne face îndelung cu mâna. Cine ştie când o să mai îmbrace pieptarul şi-o să mai încalţe opincile?! Cine ştie când o să mai facă la rindea o şindrilă…

Dan Moşoiu

Video: Călin Fărcaș