Cel care a învins întunericul şi tăcerea

Articol editat de cristina.rusu, 13 martie 2018, 14:42 / actualizat: 20 martie 2018, 14:50

Vasile Adamescu este artist de ceramică figurativă, profesor şi activ în campanii pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi. La 2 ani şi jumătate şi-a pierdut văzul şi auzul, ca urmare a unei meningite. Abia la 11 ani, o profesoară extraordinară l-a învăţat să comunice.

Pentru dăruirea şi profesionalismul de care a dat dovadă la catedra Liceului pentru Nevăzători, a fost decorat în 2013 cu Ordinul Naţional pentru Merit.

În data de 20 martie, Vasile Adamescu îşi lansează cel de-al doilea volum. Andrea Nagy a stat de vorbă cu prietenul şi interpretul lui, Viorel Micu:

Viorel Micu: El avea un talent înnăscut pentru abilităţile practice în general, pentru lucrul manual. În momentul în care mergea cu un profesor în oraş şi pipăia un element – de exemplu o locomotivă -, el ajungea la şcoală şi, din ce a pipăit, realiza. Poate de multe ori locomotiva aceea semăna mai mult cu un avion, dar ideea era că îşi punea în joc imaginaţia, îşi dădea frâu liber ideilor, gândurilor.

A făcut Şcoala Populară de Arte Plastice între 1983-1986, unde a lucrat cu profesori specializaţi şi unde a învăţat toate metodele de prelucrare a lutului. Şi datorită acestor cursuri, a reuşit să şi predea mai târziu elevilor modelajul la şcoala de nevăzători.

Andrea Nagy: Ce reprezintă modelajul acum în viaţa lui: o profesie, un mijloc de comunicare?

Viorel Micu: În momentul în care modelează, îşi aminteşte de elevii lui, îşi aminteşte de satul natal. Pentru că de foarte multe ori modelează în special chipuri de ţărani, ţărani surprinşi în diferite activităţi. De exemplu o ţărancă torcând, o lucrare pe care a făcut-o după ce a intuit-o pe bunica lui torcând, sau femeia care frământă aluatul pentru pâine. Toate aceste activităţi pe care el le percepea în satul natal, mai târziu le-a redat prin modelaj.

Andrea Nagy: Am înţeles că veţi lansa o carte în curând.

Viorel Micu: Înfruntând viaţa este o carte de amintiri, un roman autobiografic. În 2013 a avut loc lansarea primului volum. Acum a pregătit al doilea volum care va apărea în data de 20 martie, în cadrul unei lansări la Biblioteca Judeţeană Octavian Goga din Cluj, de pe str. Dorobanţilor, nr. 104, la ora 16.00.

Va fi un eveniment unic, pentru că genul acesta de persoane lipsite de vedere şi de auz care să fi reuşit aceste performanţe sunt foarte puţine în lume (undeva la 3-4 cazuri).

Andrea Nagy: După câte ştii tu, care a fost cea mai influentă persoană în viaţa lui, fără de care nu ar fi fost persoana care este astăzi dl. Adamescu?

Viorel Micu: Cu siguranţă a fost profesoara Florica Sandu; cea care, având dublă specializare (atât în recuperarea copiilor nevăzători cât şi a celor surzi), a reuşit să încropească un sistem numai de ea ştiut, prin care a izbutit să-l umanizeze practic. El a venit la 11 ani la Cluj fără niciun fel de deprindere: nu ştia să mănânce corect, nu ştia să meargă corect, nu ştia să vorbească absolut nimic. Şi ea a reuşit, printr-o muncă titanică, imposibilul.

Andrea Nagy: Dacă dl. Adamescu nu ar fi avut nicio dizabilitate, cum îţi imaginezi că ar fi fost viaţa lui? Te întreb pentru că, în mod surprinzător, multe persoane cu dizabilităţi nu consideră că viaţa lor ar fi fost neapărat mai bună.

Viorel Micu: Dânsul şi-ar fi dorit foarte mult să facă politehnica, să devină inginer. Este foarte pasionat de tehnologie, de utilaje, de mijloace de transport. Dar având în vedere faptul că s-a născut la ţară (în comuna Borcea, pe malul stâng al Dunării), într-o perioadă în care încă se simţeau urmele războiului, într-o perioadă de foamete (mama lui a decedat când el avea un an şi ceva), cred că s-ar fi pierdut undeva acolo în satul lui natal. Probabil s-ar fi ocupat de creşterea animalelor sau de pescuit.

Andrea Nagy: La ce proiecte lucraţi acum?

Viorel Micu: Pregătim lucrarea lui de diplomă, Particularităţi ale perceperii realităţii în absenţa auzului şi văzului, o lucrare în care el explică şi ştiinţific şi practic cum a reuşit să învingă întunericul şi tăcerea, cum l-au ajutat simţurile rămase să cunoască lumea, să perceapă persoanele.

E o lucrare care va fi de folos pentru profesorii de astăzi şi de mâine. Apoi lucrăm la o expoziţie. Noi am făcut în 2014 o expoziţie accesibilizată la Muzeul Astra, muzeul satului din Sibiu, unde nevăzătorii au avut acces să pipăie sculpturile domnului Adamescu. Ne-am gândit, având în vedere că acea expoziţie a avut un succes extraordinar, să repetăm şi la Cluj şi în mai multe oraşe.

Andrea Nagy: Mulţi artişti au un proiect de suflet, ceva la care şi-ar fi dorit să lucreze toată viaţa, dar împrejurările cumva nu le-au permis. Are dl. Adamescu un astfel de proiect?

Viorel Micu: Visul domnului Adamescu este să realizeze o Masă a Tăcerii; iar pe fiecare scaun al acestei mese, să fie câte un ţăran surprins în diferite ipostaze. Va fi o lucrare foarte greu de realizat, dar asta îşi doreşte neapărat.

Fiecare ţăran va fi surprins făcând o activitate (unul fumând, altul stând supărat, altul având un copil pe un genunchi), deci diferite ipostaze din viaţa ţăranului român.

Andrea Nagy

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.