Moldova văzută prin parbriz

Îmi plac casele din Bucovina, ca de altfel din tot nordul Moldovei. Cele cu pereții acoperiți cu șindrilă maro, verde sau gri și cu acea lucarnă mare semicirculară sau obținută din trei linii frânte. Imi plac pentru că, deși au fost făcute înalte înadins pentru a epata, ele nu strigă, nu reușesc să se impună. Se ascund discrete în peisaj, cu sfială. Acea sfială care a ghidat și mâna meșterilor care le-au construit, împiedicându-i să strice frumusețea acelor locuri, în ciuda vanității proprietarilor.

Articol editat de Andrei Cretoiu, 23 august 2014, 12:06 / actualizat: 7 septembrie 2014, 21:31

Imi plac Călimanii. În primul rând pentru peisajul deschis. Vezi până departe, vezi mult. Mult frumos. Îmi place aspectul de munți înalți, înierbați. Iarba de aici nu este scurtă, cu nuanțe maro și gri precum cea din golurile alpine din Munții Rodnei sau din Carpații Meridionali. Nu seamănă nici cu iarba înaltă, plină de flori, din Munții Maramureșului sau din Secuime. Este scurtă, verde deschis și grasă, la fel cu cea din unele zone de altitudine ale Apusenilor. Doar că munții ăștia sunt mai înalți, mai abrubți, mai dramatici. Stânca care apare pe alocuri ne reamintește că doar o pătură subțire de pămînt și iarbă acoperă un masiv cu inima de piatră. Sunt frumoase și pădurile aproape nesfârșite. Aici și brazii sunt altfel. Parcă e altă specie, mai viguroasă, de un verde sănătos, cu coroana rotundă și crengi până aproape jos, la pământ.

Îmi plac oamenii de aici. Vorbesc cântat și zâmbesc cu ochii. Cu fața și cu trupul. Cu sufletul, în ultimă instanță. Zâmbesc cu căldură. Fata de la benzinărie e grăsuță și are ochi albaștri. Îmi întinde cafeaua pe care mi-a făcut-o “acușica” și îmi zâmbește cu sufletul. Moliciunea din vorbă se regăsește și în mișcările acestor oameni. Totul are alt ritm aici, timpul se scurge altfel. Tabla maro din Câmplulung Moldovenesc care mă anunță că mă aflu pe Calea Transilvaniei îmi amintește că sunt în altă lume. Se conduce încet, uneori exasperant de încet pentru grăbitul citadin din mine. În cele din urmă mă adaptez și mă bucur de senzația de a trăi în alt ritm decât cel din viața mea obișnuită.

Mai spre sud ajung pe drumuri străjuite de plopi care străbat un podiș pestriț, colorat de zeci de culturi de plante diferite. Deși nu e plat, poți vedea până departe, spre pâlcurile de stejari de pe dealuri sau spre satele cu acoperișuri de tablă sclipind în soarele apărut pentru scurtă vreme. Mai jos, înspre Vaslui, sunt pădurile seculare de stejar. Imposibil să vezi așa ceva în alte părți ale țării. Însă e timpul să mă întorc și să le văd toate în ordine inversă. În final am condus 800 de kilometri într-o zi, dar nu mă simt obosit. M-am bucurat de fiecare moment al drumului. Dacă vă propuneți să revedeți mănăstirile din Moldova sau dacă mergeți încolo cu treabă, la fel ca mine, nu priviți drumul ca pe o corvoadă. Uitați-vă cu atenție prin parbriz. Veți avea parte de o călătorie memorabilă, vă garantez.

Andrei Huțanu