Bubulina

Omul cu căruciorul era departe, la capătul străzii, aduna fără grabă grămezile de gunoi, aşa că, aşteptându-l, femeile îşi sprijiniră măturoaiele de peretele clădirii, se aşezară, una lângă alta, pe treptele Agenţiei de voiaj şi îşi scoaseră din buzunarele vestelor reflectorizante pachetele mototolite de Carpaţi fără filtru. Numai Ciulina fuma LM şi tot ea, singura, avea brichetă, pe care, după ce îşi aprinse ţigara, o întinse şi celorlalte. Mai întâi Bubulinei, pentru că, deşi venită de curând în echipă, era cea mai în vârstă.

Articol editat de Carmen Sas, 26 octombrie 2014, 12:00 / actualizat: 27 octombrie 2014, 11:36

– Ioi, şelele mele, zise Bubulina, oftând.

– Da’ ce-i, ti-i fi obosând…

– Da’ de unde… Îs sprintenă ca o rândunică!

Celelalte râseră. Bubulina, cu ţigara în gură, îşi chinuia degetul mare pe aprinzătorul brichetei.

– No, doamne bate-o, că nu mere…

Ciulina îi luă bricheta din mână şi cu o mişcare scurtă făcu să pâlpâie flacăra. Bubulina trase în piept, îndelung, un fum sănătos.

– Ţî ud dejetu…

– Şî ce dacă-i ud?

– De aia nu mere bricheta.

Bubulina îşi pipăi degetul mare de la mâna dreaptă.

– Îi ud on drac… Tăt măi bune moşinile mele

Femeile râseră din nou. Aveau toate ţigările aprinse care scăpărau precum licuricii, în întuneric, pe strada pustie. Un fuior de fum albăstrui se împletea cu lumina ştearsă împrăştiată de neonul din colţul trotuarului.

– Ce-ţi pasă ţîie, Ciulină, zise bătrâna potrivindu-şi baticul care-i acoperea jumătate din obrajii brăzdaţi de riduri. Dohăneşti ţîgări de domni, casă ai, mâncare ai…

– Şi mai am şi cînci sute de mii puşi deoparte!

– Da’ de unde supărare ai atâţa? întrebă Argentina care, aflată pe treapta de jos, nici măcar nu-şi mai întoarse capul.

– D’api dacă-s deşteaptă!

– Eşti deşteaptă, da’ tăt la mătură dai ca noi, spuse Bubulina.

– D’api trebe să am şi io un servici. Unde să mă duc?

– Dacă ai casă poţî sta şi-n serviciu ista.

– Şî am bărbat de treabă. Îi serios şî câştigă bine, zise Ciulina.

– Apăi eşti norocosă, Ciulină, nu ca mine. Că io patru am avut.

– Ş-amu nu mai ai nici unu’?

– Nici unu’. Tri o murit şi de unu m-am despărţât.

– Cum o murit tăţi tri?

– Aşe bine, că la doi le-o plăcut băutura şî unu o murit în patu’ lui, de moarte bună.

– Ş-al patrulea?

– La al patrulea i-o plăcut femeile. Şi l-am ţâpat di p-acasă.

– Amu nu mai ai bărbat?

– Amu nu-mi mai trebe, că nu mai sîmt nimnic… Că doară nu i-oi pune dejaba în blid!

– Şi cum te descurci sîngură? întrebă râzând Ciulina.

– Aşe mă descurc că mânc spanac şi şălate şi urzâci şi ce pot şi-s sângură şi nu dau la nime. Numa şaişpe mii pă chirie.

Femeile tăcură o vreme. Aşezate pe treptele de ciment, priveau în lungul străzii, de parcă ar fi vrut să se convingă că omul cu căruciorul nu le lăsase acolo baltă. Dar se auzeau, undeva departe, roţile căruciorului zăngănind pe caldarâm. Ciulina îşi aprinse o ţigară nouă, după care le dădu, din nou, celorlalte bricheta.

– D-api şi io stau pă unde apuc, cu tri copii, spuse cu voce stinsă Viorica.

– Io, Bubulină, am un băieţel de doi ani şi stau cu mama, n-am nici lumină, nici gaz, pă strada Strâmbă, vai de capu’ nost’, zise înciudată şi Maria. Numa’ Ciulina are. Femeia începu să tuşească îndelung.

– Io am casă, da’ n-am sănătate.

– Să vă povestesc io cum îi cu casele, spuse Bubulina, după care trase cu sete din ţigară. Am avut o cameră în Dâmbu’ Rotund şi-acuma cu treaba cu proprietaru’ mi-o luat-o. Când m-am dus la Primărie, era unu’Mureşan şi-o zîs că-mi dă o cameră şi bucătărie. Şi pă Mureşan ăsta l-o bătut nişte oameni ş-o intrat în spital şi ăla care-o vinit nou m-o întrebat: lucri? Lucru, dară. No, du-te la servici să-ţi deie. Şi când m-am dus, şăfu o zâs că nu-i dă primaru’ locuinţe, că nu mai are. Ş-atâtea locuinţe goale-s aci pă Pătru Groza… Io în locu’ vost m-aş duce cu copchiii la Primărie şi i-aş lăsa acolo, no faceţi ce vreţi cu ii. Cât mai pot, plătesc chiria, când nu, mă duc sub pod. Că vin cheltuieli grele…

Cu ţigările între degete, femeile, mai puţin Ciulina, îşi îndreptară privirile înspre strada Petru Groza, nu foarte departe de sediul Agenţiei de voiaj, de parcă acolo le-ar fi şi aşteptat aievea o cameră luminată, încălzită, spaţioasă. Tocmai atunci, înspre capătul trotuarului se auziră paşi, iar femeile zăriră silueta unui bărbat înalt, subţirel, complet chel. Păşea grăbit. Bubulina stinse ţigara sub gheata fără şireturi şi se pomeni strigând:

– Servus, Demo!

Bărbatul încetini o clipă ritmul şi privi insistent înspre treptele Agenţiei de voiaj. Iar când se dumiri, îşi dădu drumul la gură, într-un şuvoi precipitat.

– Servus, Bubulină! Tot mai mături, mai mături?

– Amu numa şăd, drăguţule. Iar ai fost la amante?

– Numa’ la una, Bubulină.

– Apăi nu mai poţî nici tu ca-n tinereţe! No, servus, drăguţule, griji…

Bărbatul râse şi, în semn de salut, ridică în aer borseta pe care o ţinea în mână, apoi grăbi iarăşi pasul.

– Da’ cine-i, Bubulină, ăsta?, întrebă Ciulina.

– Ăsta-i ziarist. Demo şi nu mai ştiu cum. O scris de mine.

– O scris de tine?

– M-o dat la ziar, cu poză.

Bubulina ar mai fi aşteptat o întrebare, dar cum ea nu venea, femeile din jurul ei privind-o cu gura căscată, se puse singură pe povestit.

– Apăi o fost amu cîţiva ani, c-o venit noaptea pă stradă şi zîce că să scrie despre noi la ziar. Şî nu l-o crezut nime, că di ce să scrie de noi la ziar, o crezut că vre să ne facă de minune şî numa io l-am crezut, c-avea şi aparat foto în mână. Ş-apăi m-am pus pă povestit şi i-am povestit tăt, da’ i-am fost spusă să nu mă deie la ziar. Şi iel m-o dat, cu nume, că i-am spus ca o proastă şî numele şi tătăt ce-am zâs. Şi şefu’ atunci o vrut să mă deie afară. Da’ l-o calmat Demo şi m-o dus şî la o cafea…

– Du-te tu…

– Da’ ce i-ai spus?

– De-a noast’e, cum ne taie strada dacă aruncă unu’ on pachet de ţîgări după ce-ai măturat, de egzemplu.  Pi di ce să mi-o taie?

– Asta-i drept.

– Ai păţît-o?

– Am păţît-o, zoala. Şi i-am zîs că de ce n-avem şi noi vestiare…

– Ce vestiare?

– Vestiare ca-n toate fabricile. Că, normal, şi asta-i o fabrică, nu? Nu-i fabrică de curăţenie?  No, atunci, să ne deie şi nouă on vestiar, să-ţi poţi lăsa hainele, să ai un veceu, că ne pişăm sub garduri…

– Unde să-ţi deie vestiar?

– Unde… La capătu’ străzî!

Celelalte femei se porniră din nou pe râs. Aşa ceva nici nu le-ar fi trecut prin cap: auzi, să aibă un vestiar! De veceu nici nu putea fi vorba.

– Şi?, întrebă Ciulina continuând să râdă.

– Şî ce? M-o salvat Demo din rahat, c-o vrut să mă deie afara. D’api i-am zîs: tu m-ai băgat, tu să mă scoţî, că rămâi fără sărvici! No, şî mi-o dat drăguţu’ ş-on cafei…

– Da’ de ce-i aşa chel omu’ ista?

– Pi dacă-i chel… No, i-o picat tăt păru’ şi s-o ras în cap.

– Io m-aş fi spăriat de el.

Bubulina scoase o nouă ţigară din pachetul mototolit de Carpaţi fără filtru pe care o aprinse cu chibriturile din buzunarul ei. Privi în lungul străzii.

– Da’ nu mai vine omu’?

– Tu, hai să ne-apucăm şi fără el.

– Io nu mă duc fără om lângă noi.

– Da’ ce-i, Bubulină, ţ-î frică?

– D’apăi nu poţî şti. Îi plin de bagabonţî pă stradă.

– Doră n-ai mătura la tine?

– D’api când eşti bătrână, ce să faci cu mătură?

– D’api dacă eşti bătrână să mai dă dracu’ la tine…

– Tu, să vă spui… Io anu’ trecut am fost foarte, foarte bolnavă şî pe la două-tri m-am dus acasă. Şî pă trotuar, până să ajung, o vinit un tânăr şi m-o prins de umăr, să mă întorcă. Şi când m-o văzut zîce: ei, de erai mai tânără… No, ş-atunci păntru prima dată-n viaţa me mi-o părut bine că-s bătrână…

Femeile izbucniră în râs. Râdea şi Bubulina, dar numaidecât o tuse năprasnică puse stăpânire pe ea, zgâlţâindu-i întreg trupul.

– Doamne bati-le ţigări, zise aruncând chiştocul pe trotuar.

Sătulă de râs, Ciulina se ridică în picioare şi privi în lungul străzii.

– Da’ nu mai vine omu’ nost?

Dan Moşoiu