Transilvania văzută la radio: Sinagogile din Sighet
Pentru ascultătorul neevreu, trebuie specificat că nu se poate trage linie de egalitate între „biserica” creştină şi „sinagoga” evreiască, funcţia celei din urmă fiind mai aproape de termenul „casă de adunare” sau „casă comunitară” aşa cum se traduce însuşi cuvântul „sinagogă”, cuvânt provenit din grecescul „sunagoge”, care înseamnă „loc de adunare”, fiind traducerea ad-literam al cuvântului ebraic. Merită de menţionat că în idiş, se foloseşte cuvântul „şul” (shul), ceea ce desemnează mai degrabă „şcoală” (provenit din germanul „Schule”).
Articol editat de , 26 octombrie 2014, 20:30
Cu toate că la sfârşitul anilor 1700, Sighetu Marmaţiei avea deja o comunitate evreiască numeroasă condusă de rabinul Zvi bar Moshe Abraham al cărui mormânt se poate vedea şi astăzi pe strada V. Alecsandri, viaţa religioasă şi cea educativă se desfăşura doar în case particulare sau mici „şilihăl” şi „ştibăl” construite din lemn, singurele permise de conducerea comitatului. Comunitatea evreiască formulează nenumărate cereri pentru a li se permite construirea unei sinagogi dar, prima sinagogă va fi construită abia în anul 1780. După ce în anul 1840, Dieta Ungară de la Bratislava adoptă o lege confirmată de împărat prin care evreilor li se acordă dreptul de locuire în toate localităţile – cu excepţia celor miniere, li se permite înfiinţarea de fabrici şi învăţarea de meserii, de practicarea comerţului, angajarea calfelor din confesiunea proprie şi deţinerea de proprietăţi, numărul populaţiei evreieşti din Sighet creşte semnificativ ceea ce va duce la deschiderea unui număr mare de case de rugăciuni, ajungând ca, practic fiecare stradă pe care locuiau evrei să aibă, dacă nu chiar o sinagogă, măcar un „şilihăl”. Ulterior, începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, la Sighet au fost construite opt sinagogi.
Cea mai impozantă sinagogă a fost Sinagoga Mare Ortodoxă (ebr. Bet Ha Knesset HaGadol). Ea datează din anul 1780 și a fost sediul rabinatului ultra-ortodox al rabininilor Teitelbaum şi centrul celor mai importante evenimente din sântul comunităţii. După deportări, armata de ocupaţie a folosit-o ca depozit de alimente ca apoi, în retragere, să-i dea foc, ea arzând până la temelii împreună cu locuinţa rabinului şef, cu hederul şi tipografia din apropiere: a rămas doar baia rituală folosită ulterior ca baie comunală. În prezent, pe locul Sinagogii Mari stă monumentul Holocaustului şi ceea ce a mai rămas din baia rituală, o clădire aflată într-o stare avansată de degradare.
O altă sinagogă importantă a fost Sinagoga Sefardă veche, construită în anii 1885-1886 după ce, comunităţii de rit sefard i s-a interzis accesul în Sinagoga Mare Orotodoxă. Siangoga Sefardă veche a fost construită în stil eclectic cu influenţe baroce, prin contribuţia financiară a familiei Kahan, pentru a servi drept casă de rugăciune şi yeshiva pentru elevii rabinului Zalman Leib Gross, cel care a organizat pentru prima oară în lume cursuri de meserii pentru elevii cursurilor de rabin. După război, în această clădire au fost adunate cărţile evreieşti din satele din jur şi din casele evreieşti sighetene, cărţi îngropate sub temelia blocurilor de locuit ridicate în anii `70 pe locul sinagogii.
Cea mai populară sinagogă a fost cea construită în 1910 de către organizaţia Talmud Torah, singura sinagogă în stil oriental, cu interiorul pictat după moda vremii cu vădite influenţe „jugendstil”. Popularitatea se datora în primul rând aşezării dar şi dimensiunii şi amenajărilor interioare care permiteau primirea de oaspeţi veniţi din alte localităţi. Din cauza distrugerilor suferite în timpul ocupaţiei fasciste, ea nu a mai putut fi salvată şi a fost dărâmată în 1973.
Prima sinagogă pe care o întâlnea cel care sosea la Sighet dinspre Baia Mare a fost sinagoga Mahazikei Torah. Construită în anul 1900 ea a fost ceea ce am putea numi „sinagoga mahalalei”. Printre membri ei se numărau, în general, evreii săraci de la periferia oraşului. În timpul războiului a devenit depozit de obiecte casnice, sticlărie, obiecte de cult dar şi lăzi conţinând băuturi scumpe, devastată ulterior de locuitori. În anii ’60, odată cu transformarea zonei în cartier de blocuri, sinagoga a fost dărâmată.
Organizaţia de ajutorare a săracilor, Malbish Arumim („Să-i îmbrăcăm pe cei goi”) deţinea o sinagogă de mai mici dimensiuni pe care, în 1944 armata germană a transformat-o în depozit, fiind ulterior incendiată : pereţii ei afumaţi au rămas în picioare până în anul 1961.
Sinagoga Eitz Haim („Copacul vieţii”), a fost celebră pentru curtea ei: aici parcau căruţele evreilor şi neevreilor veniţi din alte localităţi, iar acareturile – transformate în zeci de cămăruţe, ofereau un pat comercianţilor şi călătorilor ocazionali.
Singura sinagogă care a supravieţuit istoriei este Sinagoga Mare Sefardă (cunoscută şi sub numele de sinagoga Wizsnitzer Kloizs). Ea a fost construită între anii 1900-1902, pentru că sinagoga aflată de partea cealaltă a străzii s-a dovedit neîncăpătoare. În această sinagogă a slujit rabinul dr. Samuel Benjamin Danzig Bar Mordehai (1875-1944) până la Holocaust, când a murit la Auschwitz. Sinagoga Mare Sefardă a fost asociată oficial cu Organizaţia Comunităţilor Neologe din Transilvania şi mişcării sioniste. În prezent, este singura sinagogă funcţională din Maramureşul Istoric. Ea este administrată de comunitatea evreilor din Sighet condusă de inginerul Hari Marcus.
Ioan Popescu
