Cum am golit prima mea sticlă cu vin

Prima mea sticlă cu vin am golit-o pe nerăsuflate. Şi încă la o vârstă fragedă, trebuie să recunosc. Măcar la acest capitol am fost precoce. Să tot fi avut 10-11 ani. Era vară, linişte, cald, zburdam prin grădina bunicilor printre pruni şi meri, băteam mingea, îi tăvăleam, îi călcam în picioare bunicului otava. Ca o nălucă a apărut printre pomi prietenul meu mai mare, de la casa din vecini.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 28 octombrie 2014, 20:20 / actualizat: 11 noiembrie 2014, 12:07

Ne înţelegeam de minune, în ciuda diferenţei de vârstă. Uneori, bunica ne chema pe amândoi la prânz şi, dacă se întâmpla să avem la felul doi tocăniţă de porc cu mămăligă, îl rugam să-i spună minunatei mele bunici că lui nu-i plac cârnaţii. Cârnaţi după care eu mă topeam. Evident că bunica nu-l credea. Dar, până la urmă, bucăţelele de cârnat ajungeau în farfuria mea.

Cu câteva seri în urmă, pe marginea şanţului, am legat doi bivoli de coadă şi-am început să-i biciuim. El dădea straşnic cu scorbaciul în bivolul părinţilor săi, eu, fără milă, în bivolul bunicilor mei. Până la urmă, coada unuia dintre bietele animale, cât o fi fost ea de aţoasă, s-a rupt. Sărmanul bivol a luat-o la goană mugind amarnic de durere. Isprava noastră sadică a rămas de pomină. Bunicul, om blând, care nu ridica vocea niciodată, nu m-a pedepsit. M-a întrebat doar dacă îmi dau seama cât a plâns fără lacrimi bivolul cu coada ciuntită… Şi mi-a mai spus să mă feresc de prietenul meu mai mare, să-l ocolesc o vreme pe Văsălie.

Şi uite-l acum în grădina din spatele casei bunicilor, strecurându-se printre pomi. Nu avea chef de fotbal, ceea ce m-a întristat. Poftea, însă, la un vin, aşa, pe nepusă masă. Măi, aşa aş bea un vin… Instantaneu, prin faţa ochilor mi-au trecut bucăţile de cârnat pe care, fără să observe bunica, le punea în farfuria mea. Îţi aduc eu o sticlă de vin, Văsălie, dar nu mă uiţi cu cârnaţii, am zis. Dacă poţi, adu, că aşa mi-e de sete… Şi mie chiar nu-mi plac cârnaţii.

Am fugit din grădină, m-am strecurat pe lângă şură, am ajuns în curte. Nu era nimeni, m-am uitat în toate părţile. Tiptil, m-am apropiat de beciul săpat sub fundaţia casei. Uşa imensă din lemn era deschisă. Am împins-o uşor, rugându-mă să nu scârţâie. N-am îndrăznit să aprind becul. Bâjbâind, am căutat pe rafturi o sticlă goală. N-a fost greu s-o găsesc. Apoi, obişnuit deja cu întunericul, m-am apropiat de damigenele mari din colţul beciului. Am găsit furtunul, l-am strecurat uşor în damigeană. Capătul liber l-am băgat în gură. Am tras puternic, cum ai trage aer în piept. Vinul a început să curgă prin gura maţului de cauciuc pe care abia-abia l-am împins în sticlă. S-a umplut numaidecât. Până să gâtui furtunul, vinul s-a scurs pe jos, pe lutul bătătorit. Nu-i nimic, până o să intre bunicul în beci, pata umedă o să dispară. Am pus la loc dopul, am încolăcit furtunul ca un şarpe pe grumazul damigenei, am urcat scările şi, pitulând cumva sticla sub tricou, şi atent să nu mă zărească cineva, am alergat, victorios, spre grădină.

Dar nici n-am ajuns bine, nici n-am apucat să-i întind sticla prietenului meu mai mare care mă aştepta tolănit sub un prun, când, dinspre veceul din lemn, a apărut, venind în grădină, însuşi bunicul. Văsălia a ţâşnit ca o săgeată spre casă. Iar eu, speriat de-a binelea, tremurând chiar, am întors numaidecât sticla cu capul în jos. Bulucindu-se în gâtul strâmt, lichidul s-a scurs în iarbă înainte ca bunicul, şotânc-şotânc, să ajungă la mine. Era şchiop, am uitat să vă spun. Ce era în sticlă?, m-a întrebat cu vocea lui domoală. Nişte apă, am zis, roşindu-mă. Dragu’ bunicului, mi-a şoptit, privind spre iarba udă, nu trebuia să goleşti sticla. Bagă bine la cap că vinul nu se aruncă…

Dan Moşoiu

P.S. Şi, pentru că astăzi, la Subiectul zilei, s-a vorbit despre vin, daţi-mi voie să închei cu două epigrame scrise de celebrul Păstorel Teodoreanu, mare iubitor de vin. De vin fără sifon.

Aroma vinului

Aroma vinului trecut
Încet la cap se suie,
Era pe când nu s-a băut,
Azi l-am băut şi nu e.

În timp ce era internat în Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor. Din câte se pare, aceasta este ultima epigramă. Culmea ironiilor Şi râsul copiilor Să pun punct beţiilor Pe Şoseaua Viilor.

Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct beţiilor
Pe Şoseaua Viilor.