Şi să ştii că mi-e dor de tine…

„Dragă, nu ştiu ce faci tu acolo de nu mai vii acasă, că doar n-ai plecat la capătul lumii, în Somalia, ce-ţi fac ăia, te-au legat cu şireturile de la bocanci de post sau ai făcut vreo prostie de te-au băgat la arest, la beci, cum îi spune Cristi, că el deja a făcut, ceea ce nici nu mă miră la unul ca el, l-au prins dormind în post, duhnea a băutură, băuse răchie cu nişte muncitori de la fabrică până l-au pus jos, bine că nu i-au furat arma, batalionul disciplinar îl mânca, păduchii de pe izmenele puşcăriaşilor, dar cum-necum, el a venit acasă de vreo trei ori şi mi-e milă de tine că te ştiu cam bleg, poate că n-ai auzit încă de cuvîntul permisie, trăieşti pe altă lume şi când o să afli o să pupi piaţa aia, a Independenţei sau cum se spune, o să fii liber şi independent, iar eu măritată, pentru că vreau să-ţi spun de curte nu duc lipsă, adică poate să ştie cineva că eu îmi aştept iubitul plecat în armată?, că stau ca proasta să-l aştept pe făt-frumos?, nu, sună a romanţă, iar mie-mi plac ritmurile moderne, aşa că sunt o fată singură, trec pe stradă, tipii mă fluieră, unul poate mă invită la cafea şi n-ar fi exclus să accept, că doar nu sunt atât de proastă, numai că, fii liniştit, de la cafea la altceva e ca şi cum ai trece graniţa fără paşaport, cel puţin în cazul meu, deşi trebuie să-ţi amintesc că se poate trece graniţa şi numai cu buletinul, de-o chestie, iar eu buletin am, câţiva anişori peste 18 iarăşi, numai ambiţionează-mă tu cu nepăsarea ta, ştii că nici nu-mi scrii foarte des, cu putoarea ta de om trimis la o datorie pentru a-şi uita alta şi o să vezi, pentru că îţi mai zic o dată, din toată generaţia mea numai Vera a rămas nemăritată, dar aia e studentă, poate ţi-a mai rămas gândul la ea că doar de aia ai pierdut doi ani din viaţă tot dând la facultate şi ştergându-te de pe listă ca nu cumva să vadă ea notele ălea care adunate nu făceau nici cât media de intrare, pentru ea dădeai, ştiu sigur, dar nu prea ai tu cap de intelectual, oricât de mişto ai fi sau te crezi, vreau să zic că ce să spun, tu şi facultatea, bine c-a intrat şi-a plecat de pe-aici, ştoarfa.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 31 octombrie 2014, 16:49

Şi mai e nemăritată Lola, tipa cu care te-am prins în cabinetul de chimie pupându-te, iar eu nervoasă v-am zis: mă, poate vă şi … (ştii tu), dar cu fata asta-i altă poveste, că a ajuns acum de o ştie tot oraşul, că se vedea de când era la şcoală că e mare pramatie, ştii povestea cu pedagogul şi exmatricularea, nu? Ei, pedagogul ăla e acum patronul meu la butic, a ajuns mare, învârte dolarii şi mărcile cum învârt eu maioneza (stai liniştit că nu se dă la mine, are pe altele, că eu i-am spus verde-n faţă ce şi cum şi nu m-a dat afară), dar o să mai învârtă el dolarii şi mărcile bun-înţeles până ce-şi deschide tata buticul lui, pentru că asta urmează cât de curând, o să fie surpriză să te ştii asociat, eu sper să te descurci în afaceri, nu ca în armată că atunci o să vindem numai gumă de mestecat pe trotuar şi tot Carpaţi o să fumezi şi tot vodcă Săniuţa o să bei la crâşma de la subsolul blocului unde se adună toţi cretinii cartierului de pute a spirtoase până la etajul 10. Dar o să te văd eu atunci ce creier ai. Dacă până şi Rita e măritată, e colegă cu mine acum, facem de servici în ture, am impresia că i-a cam crescut burta, cam repede, nu prea ies lunile la socoteală, poate că aşa l-a prins pe pămpălău sau poate el pe ea că acum băiatul s-a lăsat de la primul serviciu de la CFR şi a ajuns de toată praştia, îi mănâncă banii fetei la poker electronic, toată ziua de când l-au pus pe liber şi de la al doilea serviciu unde orice s-ar zice a fost om serios şi cu un pic de pregătire, asta la fabrica de anvelope, dar au venit patroni străini şi el era tânăr şi l-au trecut în şomaj la disponibilizări, cu mulţumiri în scris pentru munca depusă, ce să zic, mersi, după numai 3 luni, şi de-atunci mănâncă seminţe de dovleac, stă cu fundul pe scaunele ălea înalte şi tot apasă ca un turbat pe butoane, dar butoanele parcă-s făcute să cânte, nu să dea bani la proşti şi Rita înnebuneşte, crede-mă. Cam nasol.

Nu te supăra că-ţi scriu prostii, trec uneori pe la banca aia a noastră pe care stăteam seara în liceu şi ne sărutam, acolo unde ne-am făcut pozele din care ţi-am trimis şi ţie, dar mie nu mi-au plăcut că pe bancă erau scrise nişte cuvinte… (ştii tu), cred că le-ai văzut în fotografii, şi stau singură şi mă uit prin parc poate, poate apari, aşa, din senin, e aşa de mult de când ai plecat şi să ştii că mi-e dor de tine şi-mi amintesc noaptea când mă culc fiecare zi pe care am petrecut-o cu tine şi mă uit la toate fotografiile noastre şi nu-mi vine să cred că nu eşti aici, uneori ridic receptorul să te sun, formez numărul, aştept să răspundă cineva şi apoi închid şi dacă te întreabă ai tăi să nu le spui că eu sun ca proasta. Şi pentru că mă doare mâna de când scriu, te las, sărutându-te dulce. A ta, Gaby.”

*

Soldatul primi scrisoarea când tocmai se pregătea să intre în post. Îl strigă caporalul: bagă, bă, douăşcinci! Cu arma în spate, cu mantaua grea pe el, soldatul execută flotările, ultimele cu genunchii pe pământ. Mângâie plicul roz, îl privi fericit, aproape să-l şi sărute, apoi îl puse în buzunarul uriaş al mantalei, acolo unde mai păstra încă vreo două-trei scrisori pe care le recitea noaptea în post. De cum urcase în foişor, singur-singurel, soldatul, cu arma lângă el, scoase plicul cel nou – se îndoise puţin pe la colţuri -, îl ridică la nivelul ochilor şi în bătaia luminii de la lanternă putu să citească încet, tremurat, silabisind, prin hârtia roz, uşor transparentă: „…şi să ştii că mi-e dor de tine”.

Bubuitura năprasnică sparse în aşchii liniştea deplină a nopţii. Câteva frunze uscate se desprinseră de pe crengile groase  ale copacului de alături şi plutiră bezmetic prin aer. Plicul roz alunecă şi el din înaltul foişorului, desenă două-trei zigzaguri şi se opri liniştit pe stratul subţire de zăpadă. Dinspre comandament se auzi, în ecouri, urletul înfricoşător, neomenesc al sergentului de gardă:

– Măăăăăăăă! Care ai tras, măăă?

Dan Moşoiu