Cartea de weekend: „Noaptea soarelui răsare”, de Ovidiu Pecican
Autor extrem de prolific şi cu o putere de muncă de invidiat, istoric, prozator, publicist, eseist, dar şi poet, Ovidiu Pecican ne-a propus, de curând, un nou roman: Noaptea soarelui răsare, aflat în prelungirea romanului din 2006, Imberia. În Noaptea soarelui răsare îl regăsim pe profesorul de istorie Eduard Dragodan confruntat, de această dată, cu întrebări şi situaţii existenţiale care se transformă, pagină după pagină, în veritabile şi crude autoscopii. Noaptea soarelui răsare, iată un roman care se citeşte cu sufletul la gură. L-am întrebat pe Ovidiu Pecican ce înseamnă pentru el acest nou roman:
Articol editat de DSRNetworkAdmin, 1 noiembrie 2014, 10:15 / actualizat: 14 martie 2024, 15:09
„Ca de obicei, atunci când termini un roman este cel mai important, pentru moment. E, de fapt, un proiect mai vechi, este continuarea unui ciclu, şi nu volumul al doilea al unui roman, este deci urmarea în acest sens a romanului „Imberia”, apărut în 2006. Iată că el apare la o distanţă în timp, asta înseamnă că proiectele mele în proză gestează mai mulţi ani. Pe „Imberia” am scris vreo 10 ani, pe „Noaptea soarelui răsare” am scris din 2006 încoace şi mai urmează încă un roman sau două în ciclul lui Eduard Dragodan, eroul principal, pentru că mi s-a părut că el poate fi un antierou, în orice caz un personaj al zilelor noastre, al României tranziţiei, confruntat nu doar cu hăurile acestei tranziţii bizare, ci şi cu propriile abisuri. Sunt o serie de confruntări pe care oricare dintre noi le poate avea, ba cu ideea de iubire, ba cu moartea celor apropiaţi, ba cu lucrurile care ne împresoară într-o manieră care aparent e prietenoasă, dar până la urmă se dovedeşte a fi mai puţin prietenoasă, ba cu vestea că familia ni se înmulţeşte şi nu suntem pregătiţi pentru asta… Sunt, cred, întrebări pe care le ajungem din urmă sau care ne ajung ele din urmă şi care vorbesc până la urmă despre etapele unei iniţieri personale.
Marile probleme – ar trebui să le reamintim cititorilor şi să ni le reamintim nouă înşine – nu sunt dacă ai sau nu bani pentru rate, deşi s-ar putea ca o asemenea chestiune să ne sâcâie, să ne piseze zi de zi, an de an. Sau că n-avem destui bani, că avem prea mulţi şi nu ştim cum să-i investim, că vin creditorii, că de unde să împrumutăm o sumă… Totuşi, marile probleme existenţiale sunt altele: cum ne comportăm cu cei dragi, cum ne comportăm cu cei care ar putea să ne fie dragi şi, dintr-un motiv sau altul, nu mai fuzionăm cu ei… Despre asta e vorba până la urmă în roman. Şi aş mai adăuga că romanul a fost văzut, pe bună dreptate, ca un soi de manifest tacit al masculinităţii în derivă.
Eu cred că problema masculinităţii, aşa cum se configurează ea astăzi în lumea globală, în lumea marilor tehnologii, în lumea asta vânzolită în care bărbatul este automat identificat cu prădătorul, cu durul, trebuie discutată. Foarte mulţi bărbaţi sunt oameni sensibili, sunt oameni care, culmea, cad ei pradă victime din motive diverse. Dacă ne uităm un pic la statistici vom vedea clar că bărbaţii mor primii, au o medie de vârstă mai scăzută, că alcoolismul îi devorează pe mulţi, alţii se dedau violenţei în căutarea unei identităţi masculine pe deplin afirmată, ei cred că dacă nu sunt duri, chiar dacă nu le vine, ar trebui să devină, fiindcă altminteri lumea îi confundă cu nişte pămpălăi. Iată despre ce e vorba în romanul meu, cred. Dar tu ce crezi, Moşoiule, ţi-ai aruncat o privire prin el?
I-am răspuns, desigur, lui Ovidiu Pecican: „ L-am şi citit, nu doar că mi-am aruncat o privire prin el. Mi-a plăcut foarte mult. Este un roman care dă seama despre o lume pe care am trăit-o şi despre vieţi măcinate, aruncate în derizoriu de diverse conjuncturi, de diverşi factori, mai mult sau mai puţin întâmplători”.
„Dacă m-aş mai naşte o dată, mi-aş dori să fiu tot scriitor”
Am trecut peste mulţumirile autorului şi l-am întrebat de ce ar trebui, dincolo de ceea ce ne-a spus până acum, să-i citească ascultătorii noştri romanul. Ce motive ar avea? Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat:
„Cartea e scrisă foarte bine. Ăsta e unul dintre motive. Şi al doilea, care pentru mine contează, desigur: e o carte pe care am scris-o eu!” După care a detaliat:
„Am mulţi prieteni şi sunt prietenul tuturor amatorilor de literatură bună. Toată viaţa m-am străduit să scriu şi să scriu bine. Cred că le-am putut face un dar minunat în nopţile şi zilele lipsă pe care le-am avut.
Vreau să mai spun ceva, să ştie şi cititorii şi ascultătorii: scriitorii de astăzi din România nu se pot întreţine din scris. Adeseori ei aduc bani de acasă ca să îşi poată publica cărţile la o editură mai puţin pretenţioasă. Sunt foarte puţine marile edituri care investesc ele în câte un nume. Şi atunci, practic, această explozie literară admirabilă pe care o trăim – poate lumea nu îşi dă seama, dar oricând România în acest moment poate etala 30 de nume de mari poeţi şi vreo 30 de nume, dacă nu mai multe, de mari prozatori, ca să nu mai vorbesc de eseişti şi de ceilalţi… Ei bine, toţi facem daruri literaturii, culturii române, cititorilor noştri, ca şi confraţilor, de altfel, îmbogăţind în timpul nostru liber peisajul literar. Când alţii mănâncă, se duc în excursii în Spania, vizitează muzee, stau în restaurante, în hoteluri, merg la băi, noi stăm şi scriem, noaptea, solitari. Scrisul este o meserie pură şi dură. Este o iniţiere extraordinară şi, dacă m-aş mai naşte o dată, mi-ar plăcea să fiu tot scriitor”.
Mai avea sens să-l întreb pe Ovidiu Pecican ce înseamnă literatura pentru el?
„Înseamnă viaţa, pur şi simplu, fără mari pretenţii. Dacă n-ar fi existat pentru mine pasiunea literară, în primul rând ca un cititor înnebunit de bucurie atunci când descopeream o carte bună, dacă n-ar fi existat asta, viaţa mea şi-ar fi pierdut sensul, ar fi intrat în mlaştini, în derive, cu siguranţă. Provin dintr-o familie fără multe mijloace materiale, eram ultimul copil, ai mei erau deja oarecum plictisiţi, era banal să ai un copil, eram al patrulea. Şi-atunci, încetul cu încetul, mi-am găsit drumul spre biblioteca tatălui meu. A fost un noroc nesperat. Creierul meu exterior este biblioteca. Şi n-aş fi putut trece prin multe în viaţa asta fără literatură. Iubesc cu pasiune nu doar literatura, aşa cum ar putea crede unii, dar îi iubesc şi pe literaţi. Aşa cum sunt ei, orgolioşi, aiuriţi, uneori invidioşi. Sunt nişte oameni care esenţialmente dăruiesc. Iar cine dăruieşte este în ton cu Biblia. Dăruind, vei dobândi, cum spunea părintele Nicolae Steinhardt.”
Dan Moşoiu
