Drumeţ prin ţară: toamna în Apuseni
Zilele calde şi însorite din octombrie mi-au făcut poftă de o ieşire de toamnă în natură iar pentru asta am aşteptat perioada în care pădurea a început să ruginească şi să capete zeci de culori şi nuanţe.
Articol editat de cristina.rusu, 2 noiembrie 2014, 08:00
Aşa că într-o sâmbătă caldă şi însorita, ne-am pregătit rucsacii, ne-am urcat în maşină şi am pornit voioşi la drum. Am ales ca destinaţie Munţii Metaliferi, unde pădurile de foioase fac loc stâncilor albe de calcar, care ţîşnesc spre cer.
Din Teiuş, cotim pe şoseaua care duce la Mănăstirea Râmeţi, unde ajungem după aproximativ o jumătate de oră. Lăsăm frumoasa mănăstire în dreapta şi continuăm drumul spre cabana Râmeţi, unde parcăm. De aici, pornim pe jos, mai întîi pe drumul care duce spre Cheile Râmeţiului, printre casele de vacanţă. Aerul dimineţii este încă răcoros dar la soare este mult mai cald şi mai bine.
După aproximativ doi kilometri părăsim drumeagul şi urmăm poteca marcată cu cruce galbenă, care urcă prin pădure spre satul Tecşeşti, unde se află celebra Poiană a narciselor, pe un traseu numit chiar aşa , Drumul Narciselor.
Poteca şerpuieşte prin pădurea seculară , în care, din loc în loc, se văd rănile adînci, ca nişte carii, lăsate de defrişări, care de multe ori, distrug inclusiv poteca turistică. Ne facem că nu vedem aceste orori şi ne lăsăm îmbătaţi de farmecul pădurii, de lumina ireală, de culorile vii.
După o scurtă pauză de masă, pornim din nou la drum şi ajungem pe culmea unui deal, dincolo de care ni se dezvăluie o privelişte care ne lasă fără cuvinte. Parcă am fost teleportaţi în timp şi am ajuns pe o pajişte din Paradis. Savurăm fiecare imagine încercând să păstrăm pe retină acest peisaj ireal. Ne dezmeticim din uimire şi imortalizăm cu aparatul de fotografiat priveliştea care ni se dezvăluie.
În faţa noastră se află o parte a cătunului Tecşeşti, rupt parcă de lume şi uitat de timp.
Căpiţele de fân, acoperişurile din paie, iarba cosită, pădurea ruginie, completează acest tablou de toamnă pictat de mâna nevăzută a naturii. Parcă nu ne mai vine să ne dăm duşi, parcă am vrea sa oprim timpul în loc.
Seara se lasă însă tiptil , ne trezeşte din reverie şi ne aminteşte că avem de făcut cale întoarsă. Părăsim agale şi în linişte această zonă neatinsă de civilizaţie şi ne bucurăm că mai există însă astfel de locuri care ne încântă ochiul şi ne produc atâta bucurie…
Dan Izvoreanu
