Virgil Stanciu: „Sunt zile când mă învârt de două-trei ori…

Profesorul clujean, criticul literar şi cunoscutul traducător Virgil Stanciu a împlinit în 4 octombrie 73 de ani. Un fericit prilej pentru noi să-i urăm „La mulţi ani!”, împreună cu dumneavoastră, cei care i-aţi citit traducerile, dintre care amintim: Iris Murdoch, Maşina de iubit, cea sacră şi profană, 1991; Joseph Conrad, Trăsnaia lui Almayer, 1992; William Styron, Sophie a ales, 1994; Julian Barnes, Papagalul lui Flaubert, 1997; Ian McEwan, Cîinii negri, 1999; William Trevor, Călătoria Feliciei, 1998; E. L. Doctorow, Cartea lui Daniel, 2000; Ian McEwan, Amsterdam, 2000; David Lodge, Gânduri ascunse, 2003; Ian McEwan, Ispăşire, 2003; Ian McEwan, Inocentul, 2004; F. Scott Fitzgerald, Dincoace de Paradis, 2005; F. Scott Fitzgerald, Un diamant cât Hotelul Ritz, Polirom, 2006; Julian Barnes, Arthur & George, Nemira, 2007; Margaret Atwood, Ochi de pisică, Ed. Leda, 2007; William Trevor, Tăcerea din grădină, Leda, 2009; Ian McEwan, Inocentul, 2011; V.S. Naipaul, Enigmatica sosire, 2013 (The Enigma of Arrival, Penguin Books), 1987. Şi, evident, să-l invităm la dialog.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 5 noiembrie 2014, 09:11 / actualizat: 10 noiembrie 2014, 12:51

„Mi-e ruşine că sunt atât de înaintat în vârstă”

– Domnule profesor, înainte de toate, vreau să vă urez La mulţi ani!

Cum vă simţiţi la 73 de ani?

– Vă mulţumesc foarte mult pentru urare. Nu ştiu ce să vă spun, mă simt la fel ca ieri, ca alaltăieri. Cum spunea profesorul meu, Mihail Bogdan, eşti atât de tânăr cât simţi tu că eşti.

– Vă simţiţi tânăr, asta am înţeles!

– De fapt, nu-mi prea vine să cred că am ajuns la 73 de ani. Şi mai vreau să vă spun că mi-e ruşine că sunt atât de înaintat în vârstă.

– Da, îmi aduc aminte că şi poetul Mircea Ivănescu, în cartea-dialog realizată de Gabriel Liiceanu, resimţea cei 80 de ani, peste care trecuse, ca un fel de impietate, de jenă. Dumneavoastră sunteţi, totuşi, tânăr!

– Da, dar se vede că sentimentul e comun când ajungi la o vârstă mai înaintată. Te simţi puţin stânjenit.

– Cine vă stânjeneşte?

– Vârsta. Gândul la vârsta mea.

– Cei din jur ce spun?

– Cei din jur, în general, mă sprijină şi mă încurajează.

– Vă spun că nu arătaţi vârsta pe care o aveţi?

– Destul de multă lume îmi spune asta, eu nu ştiu daca este chiar aşa.

– Ba chiar este. Nu cu multă vreme în urmă v-am văzut prin centrul Clujului, nu părea să se fi schimbat nimic din înfăţişarea dumneavoastră bonomă. Atâta doar că n-aţi mai intrat în locul dumneavoastră favorit, la cafeneaua „Arizona”, loc pe care l-aţi şi botezat astfel cândva…

– „Arizona” este închisă de multă vreme, nu mai putem intra acolo. Eu, de obieci, merg la Caffe River, lângă podul de pe Someş, la începutul străzii Horea.

– Cum sărbătoriţi ziua de naştere?

– M-am întâlnit astăzi, în oraş, cu câţiva prieteni, o întâlnire… programată! Acasă o voi sărbători în mod foarte discret, ca întotdeanua, în familie. O să vină spre seară cele două fete ale mele cu nepoţii, cu familiile, o să stăm puţin de vorbă, de băut nu prea bea nimeni, pentru că toată lumea este la volan. Poate un pahar de vin, aşa, mai discret…

“Traducătorul este un sol nesemnificativ, peste capul căruia se uită şi destinatarul mesajului, şi emiţătorul lui”

– Dincolo de aniversarea dumneavoastră de astăzi, vă rog să ne spuneţi la ce lucraţi, ce cărţi au mai apărut în traducerea dumneavoastră?

traducere petru cretia si virgil stanciu

– „Eseurile” lui T.S. Eliot este cea mai recentă carte care a apărut, unde contribuţia mea este de sub o treime din traducere, pentru că s-a reluat ediţia realizată de Petru Creţia, apărută înainte de 1989, iar eu am mai tradus încă opt eseuri, destul de importante, din opera critică a lui Eliot, care nu erau publicate în româneşte. Am înaintat editurii şi urmează să apară zilele următoare, probabil până la Târgul Gaudeamus de la Bucureşti, romanul „Beloved”, „Preaiubita” îi spun eu în traducere, al scriitoarei afro-americane Toni Morrison, laureată cu Premiul Nobel, dar care este prea puţin cunoscută la noi în ţară, deşi i s-au tradus câteva opere. Şi sunt pe punctul de a încheia traducerea unei cărţi de non-ficţiune, un fel de sociologie feministă, intitulată „De ce doare dragostea”. Asta în ceea ce priveşte preocuparea mea principală de când sunt pensionar, cea a traducerii. De fapt, şi înainte era…

– Am avut de mult o curiozitate şi profit de acest prilej să vă întreb: când traduceţi, la experienţa dumneavoastră, mai folosiţi dicţionarul?

– Sigur că-l folosesc. Folosesc dicţionare, nu un singur dicţionar, altfel nu se poate face traducerea. Foarte des folosesc DEX-ul, Dicţionarul de neologisme, Dicţionarul de sinonime şi Dicţionarele româno-engleze, englezo-române. Trebuie folosite, nu pentru că n-ai şti neapărat cum s-ar traduce un cuvânt, ci pentru că orice cuvânt poate avea o mulţime de înţelesuri şi uneori găseşti chiar în dicţionar cea mai buna modalitate de a-l traduce.

traducere virgil stanciu

– Care credeţi că sunt calităţile principale ale unui traducător?

– În primul rând trebuie să stăpânească foarte bine cele două limbi, cum spun specialiştii, limba de bază şi limba ţintă. E important, spun eu, pentru un traducător dintr-o limbă străină în limba română, să ştie bine româneşte, să aibă un vocabular cât mai bogat, îmbogăţit de lecturi. Apoi, este esenţial să empatizezi cu scriitorul pe care-l traduci, trebuie să-i cunoşti bine opera, să ştii unde să plasezi cartea pe care o traduci, să fii familiarizat cu tematica lui specifică, cu universul în care de obicei rămâne şi despre care scrie. Foarte important este să ai o cultură generală pentru a înţelege toate aluziile culturale din text. Fiecare carte are un „subtext” din acesta cultural pe care de multe ori poţi să-l ignori, dar pe riscul tău, pentru că se vede foarte uşor când un traducător nu a înţeles despre ce este vorba, de fapt, într-o propoziţie sau într-o frază. Îmi aduc aminte de un titlu apărut acum vreo 10 ani, romanul lui Muriel Spark, „A Far Cry From Kensington”. „A Far Cry From” în româneşte înseamnă „mult deosebit” sau „cu totul altfel decât”, şi de obicei în sens negativ. Deci „A Far Cry From Kensington” ar fi trebuit să se traducă cu o sintagmă de genul „Nici pe departe ca în Kensington” sau „Cu totul altfel decât în Kensignton”, dar romanul a apărut tradus ca „Strigăt îndepărtat din Kensington”.

– Mă bucur că aţi adus discuţia aici. Ce facem noi, cititorii, cei care nu jonglăm cu limbile din care se traduce? Cum deosebim o traducere bună de una proastă?

– Dacă nu cunoaşteţi limba din care s-a tradus sau nu aveţi la dispoziţie originalul, eu zic că numai evaluând calitatea limbii române în care s-a tradus se poate spune dacă o traducere merită să fie citită. Ceea ce nu înseamnă că o limbă românească frumoasă într-o traducere nu poate să trădeze originalul. Dar fidelitatea faţă de original poate fi constatată doar prin citirea în paralel a celor două texte. Într-adevăr, s-au încetăţenit acum astfel de mode, se traduce rapid, cere piaţa, în special în cazul filmelor şi al serialelor de televiziune, unde se pot întâlni traduceri total aberante, dar şi traduceri bune, ce-i drept. În privinţa retraducerii cărţilor unor clasici ai literaturii… Un lucru bine făcut, cred eu, este noua serie de Opere complete William Shakespeare, pe care o scoate George Volceanov cu echipa lui. E cazul să folosim o limbă română vie, mai sprinţară, mai accesibilă decât modelele oferite de traducători ca Duţescu, Leviţchi, Ştefănescu-Drăgăneşti acum mai bine de 50 de ani, care, într-adevăr, sunt bine traduse, dar sunt oarecum tributare unei concepţii clasicizante, vocabularul este destul de vetust pentru cel care le citeşte astăzi.

– Aveţi o traducere la care ţineţi în mod deosebit?

– Cred că trebuie să vorbesc despre romanul lui William Styron, „Alegerea Sofiei”, pentru că este cartea care a stat cu mine cel mai mult pe parcursul acestei cariere, dacă pot s-o numesc aşa, de traducător. Au apărut trei ediţii, ultima anul trecut, este un roman foarte frumos, care, cred eu, conţine in nuce toată problematica, toată filozofia condiţiei umane din secolul al XX-lea, începând de la al doilea război mondial până prin anii ’70. Un roman masiv, bine alcătuit, cum ştiu să facă americanii. Probabil că este cartea tradusă de mine la care ţin cel mai mult, dar toate îmi sunt dragi.

traducere virgil stanciu

– Care este condiţia traducătorilor astăzi, în România? Sunt ei cunoscuţi de către publicul larg? Îndeobşte şi, din păcate, deschizi cartea, treci peste fila pe care este trecut şi numele traducătorului…

– Exact asta voiam să spun… În general, traducătorul, pentru cititorul român, nu prea există, este anonim, invizibil. Sigur că sunt şi cititori avizaţi care se uită întotdeauna şi cine a tradus. Eventual nici nu citesc dacă nu le place numele traducătorului. Înainte de război era celebrul Jul Giurgea care a tradus multă literatură anglo-americană, se spune că lucra cu negri, traducerile erau destul de proaste, astăzi dacă îi vezi numele pe o traducere probabil că o ocoleşti. N-aş putea să vă dau exemple din zilele noastre, dar fără îndoială că există traducători slabi. Condiţia traducătorului, cel puţin în România, este cam aceea a unui sol nesemnificativ sau a unui interpret care face legătura, dar peste capul căruia se uită şi destinatarul mesajului, şi emiţătorul lui.

– Mai am o curiozitate: ce citiţi mai mult, literatură anglo-americană sau literatură română?

– Proporţia cred că ar fi de o treime literatură română, faţă de două treimi literatură străină. (tuşeşte) Mă scuzaţi, am o tuse destul de sâcâietoare…

– Dumneavoastră, care nu fumaţi!

– Care nu fumez, dar am fumat mult.

– Şi aţi mai şi inhalat fumul de la „Arizona”!

– Mă rog, dar am fumat. Până-n ’80 am fumat şi eu ca un hornar!

– Aveţi o carte sau un autor pe care aţi fi vrut să-l traduceţi şi n-aţi apucat până acum?

– Aş fi vrut să traduc Faulkner, dar am venit prea târziu la traducerea lui. N-am apucat să traduc decât câteva nuvele. Există un scriitor, John Gardner, care scria superb, mi-ar fi plăcut să-l traduc acum 20 de ani, probabil că astăzi n-aş mai vrea. Nu cred că ştiţi de el…

– John Gardner, „Lumina în octombrie”, îmi scapă traducătorul (Cătălina-Antonia Stoenescu, n.n.), mi l-a recomandat cândva prozatorul Alexandru Vlad, l-am cumpărat de la anticariat…

– Da. „The Sunlight Dialogues” şi „Mickelsson’s Ghosts” sunt romane masive, dar foarte interesante. Probabil că n-aş avea răbdare să le traduc acum.

„Au dispărut locurile, au dispărut şi oamenii, din păcate”

– Domnule profesor, cum vi se pare Clujul astăzi? Mai există atmosfera de altădată?

– Din păcate, nu prea. Acuma sigur, în jurul meu se cam face gol… Din cauze binecunoscute. Am ajuns să umblu prin Cluj şi să nu întâlnesc lume cunoscută. Sunt zile când mă învârt de două-trei ori prin jurul lui Matei Corvin şi nu găsesc nici o faţă cunoscută. Nu mai există emulaţia care exista altădată. Lumea nu se mai întâlneşte. Sigur, mai sunt întâlniri, dar ele sunt programate dinainte, nu întâmplătoare. În general, Clujul este un oraş frumos, plin de viaţă, se petrec foarte multe lucruri interesante în el, concerte, lansări de cărţi, expoziţii, dar… Nu ştiu…

– Ceva-ceva îi lipseşte, parcă!

– Îi lipsesc colocviile acestea in promptu, pe care pe vremuri le puteai găsi, le puteai chiar savura la Arizona sau în alte părţi.

– Este Clujul de care vă este dor?

– Clujul anilor 65-75, atunci a fost o perioadă foarte bună, după părerea mea.

– Eu am prins perioada târzie, dar, totuşi, fascinantă, a Clujului, de după 1990 până acum câţiva ani, când au dispărut locurile tradiţionale ale oraşului, locurile de întâlniri întâmplătoare, cum le spuneţi, ale scriitorilor.

– Şi atunci era bine. Dar au dispărut locurile, au dispărut şi oamenii, din păcate… Sigur că vin alte generaţii, dar cu acestea sunt mai puţin în contact, nu prea pot să fraternizez, să zic aşa.

– Credeţi că ar fi putut fi salvate aceste locuri tradiţionale, emblematice ale Clujului? Locuri în care, dincolo de atmosfera boemă de cafenea, s-a scris istorie, spaţii în care se întâlneau scriitorii, artiştii? Arizona, Croco, Continentalul…

cafeneaua arizona cluj

– Unele ar fi putut fi salvate dacă s-ar fi implicat edilii oraşului, cred. De exemplu, chiar „Arizona” putea fi girată de Primărie ca un loc foarte important, la urma-urmei, în cultura clujeană. Într-adevăr, aceste locuri lipsesc, se simte lipsa lor, practic poţi să mai ai doar întâlniri din acestea între patru ochi, cu telefoane prealabile. Probabil că şi acestea vor dispărea într-o zi…

– Domnule profesor, să nu încheiem dialogul pe un ton pesimist, mai ales astăzi!

– Nu, nu, suntem optimişti, dar…

– Vă mulţumesc şi vă doresc încă o dată La mulţi ani!

– Şi eu vă mulţumesc!

Interviu realizat de Dan Moşoiu