Transilvania văzută la radio: Muzeul ţărăncii române din Maramureş
Primul muzeu din ţară dedicat în exclusivitate femeii se află la Dragomireşti, în judetul Maramureş. Aici turiştii pot admira o casă amenajată cu toate obiectele şi lucrurile trebuincioase într-o gospodărie cu oameni harnici, în care femeia avea grijă de toate cele şi nu stătea o clipă locului de dimineaţa şi pînă seara.
Articol editat de Carmen Sas, 7 noiembrie 2014, 11:00 / actualizat: 28 august 2017, 21:05
Muzeul ţărăncii este amenajat într-o casă veche de aproape 300 de ani, lăsată moştenire autorităţilor, de Ileana Chiş. Casa din lemn de brad rotund a fost amenajată în anul 2001 drept primul muzeu dedicat în exclusivitate ţărăncii. Sculpturile în lemn, podoabele şi obiectele expuse, aduc în ochii vizitatorilor întreaga viaţă cu îndeletnicirile femeilor din Maramureş.
Ghid ne este o femeie din partea locului, Ileana Zubaşcu, o maramureşeancă veritabilă, care ne povesteşte, în graiul specific zonei, cum se trăia pe vremuri şi ce ocupaţii aveau oamenii mai demult.
Intrăm în curtea muzeului care este plină de sculpturi care reprezintă, desigur, femei:
Aici se găsesc sculpturi tăt numa femei,aici e o bătrână, stă-n botă, una culege flori, una se roagă, alta toarce, alta are griji de copii.
Pe lângă statui, în curte ne atrage atenţia un copac pe ale cărui crengi sunt atârnate oale de toate culorile. Nedumerit, o întreb pe ghida noastră cum se numeşte şi ce semnificaţie are:
E Prepeleac! Cu cât îs mai multe oale, cu atâta fata noastră îi mai bogată, are zestre mai mult; îi fată de măritat când îi oala roşie-n vârf. După ce a măritat fata, punem cealaltă albastră şi-s vase la aerisit.
Părăsim curtea şi pătrundem în interior, unde, descoperim mobilier şi ustensile şi decoraţiuni perfect conservate, casa fiind şi acum locuibilă.
Casa îi din 1720. I cea mai veche casă din comuna noastă, chiar singura casă de pe Valea Izei din lemn rotund.
Am intrat în cindă, asta-i stalagea- pe asta se puneau linguri, blide, coleşeri, sucitori, ce avea o găzdoaie în casă.. La grindă se puneau ulcioarele, nu tăte căşile o avut camară . În camară, dacă ai avut, trebuia să ai ce să ţâi. Asta-i cociorva cu ce tragi jaru de pe vatră, lopata cu care bagi pita-n cuptiori. Multe vase care le vedeţi dumneavoastră îs rămase de la stăpâna casei, s-o făcut mâncare, s-o mâncat. Ăsta-i un ticlazău , acolo pe cuptiori dormeau copiii mici, că nu-i numa un pat.
Ca orice gospodărie care se respectă, la loc de cinste tronează zestrea fetei de măritat:
Asta era zestrea lu o fată când se mărita: sperinţoluri, faţoi ,lepedeaoă, cerge, da trebuia să-şi facă fata. Aceea nu era o fată harnică care nu avea rudă.
O poveste proprie în această casă tradiţională din Dragomireşti o are o anumită exponata, despre care îşi aduce aminte Ileana Zubascu:
Ăsta-i fusu cu ţurgalău; să ştiţi că la noi se făcea şezătoare şi vinea ficiori în şezătoare. Când pleca ficioru, fata trebuia să-l conducă până-n cindă. La fată nu i-o plăcut de ficior nu l-o condus, s-o gândit oare cu ce-i atragă atenţia şi-n a tria seară când o vinit, i-o făcut un fus cu ţurgalău şi i l-o dat fusu. Când i l-o dat, o zis că atuncea să se despartă ei de căteolaltă când s-a desface fusu, o pesă dacă iei din fus se desface tăt, da care-i pesa? Atunce la fată io dat de gândit, nu ştiu să-l desfacă niciodată, io fost drag şi de fus, io fo drag şi de ficior pân la capăt o rămas împreună şi vedeţi cu ce io atras atenţia nu cu maşâni.
Am fost trezit şi eu la realitate de claxoanele maşinilor de pe şoseaua care străbate satul şi care îmi aduce aminte că ne aflăm în anii 2000. Încerc să îmi imaginez cum se desfăşura o zi din viaţa celor care populau în urmă cu peste 200 de ani zona şi care au locuit într-o casă ca aceasta. Făra curent electric, făra radio sau televizor, făra maşini, fără telefoane mobile sau internet. Era cu siguranţă o viaţă mai dulce şi mai tihnită pe care doar strigătele copiilor de pe uliţă şi tălăngile animalelor care se întorceau seara de la păscut, o mai tulburau…
Dan Izvoreanu
