Poveştile Radio Cluj. Eşti o femeie frumoasă…

(…) Când am ajuns în gară, se pornise un vânticel numai bun să aplece vârfurile plopilor înălţaţi maestuos de-o parte şi de alta a micii clădiri care deservea punctul feroviar, astfel că liniştea de la capătul orăşelului, atunci când nu treceau trenuri, şi trenurile treceau rar, era îngânată de foşnetul crengilor, făcând să plutească în jur o melodie molcomă, adormitoare. Mai aveam aproape o oră până la sosirea trenului, mi-am cumpărat bilet şi mi-am rotit ochii după birtul gării. Ghinion, pe grilajul de fier al uşii era spânzurat un carton pe care scria mare, să vadă toată lumea, cu cariocă roşie: „INVENTAR”. Bun, m-am gândit că ar fi posibil să mai existe un chioşc, ceva, un butic prin zonă, dar n-am găsit nimic. Şi cum nici bănci nu erau pe singurul peron, am intrat, resemnat şi obosit, în sala de aşteptare.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 15 noiembrie 2014, 13:17 / actualizat: 15 noiembrie 2014, 16:39

Acolo se adunase mâna de oameni care aşteptau probabil ultimul tren de noapte, cel care avea să mă apropie şi pe mine de casă, de marele oraş. Drumul îmi era fragmentat, urma o nouă escală, de încă aproximativ o oră, într-un alt mic orăşel, într-o altă gară, unde, chiar dacă va fi trecut binişor de miezul nopţii, speram să găsesc un birt deschis. Mi se uscase gura, iar aerul îmbâcsit, leşios, uscat, plin de miasme lesne de desluşit care mă întâmpinase numai împingând uşa sălii de aşteptare îmi transmitea o grabnică nevoie de hidratare. Dar n-aveam nimic de băut. Încăperea era cu adevarat micuţă, ticsită pe toţi cei patru pereţi cu bănci din lemn maroniu, scorojit, şi tăiată, chiar în mijloc, de un alt şir de bănci, aşezate spate în spate. Becul, spânzurat de tavan cu cele două fire electrice, ardea chior, înnegrit de urmele muştelor. Pe pereţi, albul varului era o amintire. Am ochit un loc liber prin puzderia de călători şi bagaje şi m-am aşezat, chitit să-mi omor timpul citind câteva pagini din cartea pe care o luasem cu mine şi de care nici măcar nu mă atinsesem cât stătusem la cabană. Am scos cartea din geantă, cu totul absent la freamătul şi persoanele din jur, am regăsit colţul îndoit al unei pagini – acolo rămăsesem cu lectura – , m-am lungit puţin pe bancă şi am început să citesc. Dar mi-a fost imposibil să duc mai mult de zece rânduri mai departe. Din când în cînd, în sala de aşteptare răsunau râsete, timide şi înfundate mai întâi, iar mai apoi din ce în ce mai sănătoase, dezlănţuite. Am lăsat cartea pe genunchi şi mi-am plimbat privirea prin încăpere. M-am dumirit numaidecât de ce râdea lumea.

– Aici la voi am auzit că se mănâncă ardei umpluţi cu vânt!

Replica a venit imediat.

– Şi eu am auzit că oltenii au 24 de măsele în gură!

Pe bărbat l-am zărit pe şirul de bănci de pe peretele din faţă. Lângă el stăteau câţiva inşi care purtau la gât fulare cu însemnele şi în culorile unei echipe de fotbal. Pe cap aveau şepci cu cozoroc, alb-albastre. Mi-am dat seama că veniseră la un meci de fotbal, undeva prin zonă, într-un oraş aflat în apropiere, însoţindu-şi, de la sute de kilometri distanţă, echipa favorită. Iar acum aşteptau trenul care urma să-i ducă până în următoarea gară de unde aveau să pornească direct spre casă. Iar cel de-al doilea tren, am presupus, nu putea veni decât din marele oraş spre care mă îndreptam eu nerăbdător. Bărbatul nu avea fular la gât, dar purta şi el şepcuţa cu cozoroc. De sub marginile ei se răzlăţeau anapoda câteva fire de păr slinos – aşa mi s-a părut. Era trecut binişor de 50 de ani, faţa îi era suptă, îmbătrânită înainte de vreme, câteva riduri adânci îi deformau obrajii, în găvanul ochilor îi ardeau jucăuş două luminiţe care sigur fuseseră aţîţate de alcoolul băut după meci. Femeia era aşezată pe băncile din mijloc, faţă în faţă cu bărbatul, nu-i puteam vedea decât claia de păr de-un roşcat spălăcit care cădea dezordonat peste spetează. Se zgâlţâia micuţa sală de râsetele celor din jur care-şi fixaseră, fără nici o jenă, atenţia asupra celor doi.

– Păi, sigur că avem 24 de măsele în gură şi cu ălea mâncăm picioare de peşte.

– Hai, nu mă înnebuni!

– Da, măi, picioare de peşte, nu ca voi, creier de vacă…

– Cât îs de şmecheri oltenii ăştia… Ştii bancul ăla cu olteanu’ care a muşcat din banană când a intrat trenul în tunel?

– Hai, că-i răsuflat!

– Dar pe ăla cu olteanu care cântă în tren?

– Ce cântă?

– Cum ce cântă? M-o făcut muica oltean, ce să cânte?!

– Ia zi, că de ăsta nu auzii!

– No, şi cântă olteanu’ în compartiment „M-o făcut muica oltean, măi…” şi cântă şi cântă, tăt aşe, până când ardeleanu’ care era lângă el i-o pus mâna pe braţ şi i-o zis: măi, omule, no, iart-o şi tu amu’…

Nu ştiam nici eu bancul, aşa că am râs, împreună cu ceilalţi.

– No, amu, se maimuţări bărbatul, pe ăla cu ardeleanu’ care era însurat de zece ani, dar nu s-a culcat niciodată cu nevastă-sa, îl ştii?

– Poate că-l ştiu, da’ spune-mi-l tu!

– Păi ajung ăştia la divorţ şi judecătorul îl întreabă pe Ion: băi, tu nu vrei, nu poţi ori nu ştii? Şi zice Ion: de putut, pot, de vrut, vreau, de ştiut, ştiu! Dar nu văd ce atâta grabă…

– Şmecheri oltenii, şmecheri… Nu cumva eşti din satul lui Ceauşescu?

– Fugi de-aici!

– Da’ să ştii că şi eu sunt olteancă. Am făcut liceul la… Acolo…

– Că doar n-oi fi făcut la Buzeşti?!

– Ba da, acolo.

– Hai că mă prosteşti!

– Adică cum, pe dumneata om mai bătrân decât mine să te prostesc? Femei să prostească un bărbat n-am mai văzut!

– Păi, dacă eşti olteancă, vino-acas’ cu noi, ce cauţi pe-aici?

– Doamne fereşte să merg cu voi! Mă duc acasă, la Cluj!

 – Şi mai zici că eşti olteancă…

Femeia s-a ridicat în picioare şi ne-a cuprins cu privirile pe noi, cei din spatele ei. Şi zise ca şi cum ne-ar fi cerut consimţământul:

 – Aţi văzut ce şmecheri îs oltenii? Voia să spună, de fapt: v-aţi dat, desigur, seama ce şmecher e bărbatul cu care m-am luat în vorbă, dar aţi auzit  că i-am ţinut piept, oricât ar fi el de… Abia atunci i-am văzut faţa: schimonosită, negricioasă, tăiată de riduri şerpuitoare. Deasupra buzelor subţiri, firele de păr îi urâţeau şi mai mult chipul. Un neg uriaş îi sluţea unul dintre obraji. Purta un balon cenuşiu, lung, gâtul îi era strâns într-un batic colorat strident. Pantalonii maro, de tergal, îi cădeau în valuri peste adidaşii albi, din material sintetic. Şi-a scos din buzunarul balonului un pachet de ţigări, Carpaţi fără filtru – am apucat să văd – şi s-a îndreptat spre uşă. Şi, urmărind-o cu privirea, am constatat că mergea chinuit, era şchioapă, îşi târşa uşor piciorul drept după ea. Nici n-a apucat să deschidă uşa când bărbatul s-a ridicat şi el de pe bancă. Au ieşit amândoi. După o vreme, în difuzorul gării s-a auzit poticnit „Marşul lui Iancu” şi apoi o voce gâtuită care anunţa iminenta sosire a trenului.

Ajuns pe peron, i-am zărit pe cei doi înspre capătul clădirii, fumau, sprijiniţi de perete. După care i-am pierdut din priviri, forfota se înteţise, monstrul de fier a răscolit micuţa gară şi i-a înghiţit în scurt timp pe călători. În compartiment, ce noroc, m-am trezit singur. Din păcate, nu ardea nici un bec, aşa că am lăsat cartea la locul ei, în geantă, şi m-am aşezat lângă geam, sprijinindu-mi tâmpla de sticla răcoroasă. Voiam să aţipesc un pic, dar mi-era teamă ca nu cumva să adorm şi să ratez coborârea în staţia din care urma să iau alt tren, în drum spre marele oraş. O oră şi jumătate am stat mai mult pe culoarul pustiu, fumând şi privind fără rost bezna nesfârşită a nopţii.

Când, în sfârşit, am ajuns, primul drum l-am făcut la casa de bilete, după care, însetat cum eram şi neavând nimic altceva de făcut în cele 45 de minute pe care le aveam de aşteptat până la sosirea trenului, am căutat o dugheană, un bar de noapte unde să beau o bere, ba poate chiar două. Trebuia să existe, ce naiba, eram, totuşi, într-un punct feroviar ceva mai circulat. L-am găsit imediat, în vecinătatea gării. Ba erau chiar două. Am intrat în primul, nu aveam nici timp şi nici chef de ales, şi acolo, la o măsuţă din tablă, acoperită cu o muşama vişinie, încreţită, ruptă pe alocuri, stăteau chiar ei, bărbatul şi femeia din gara aceea cu nume cald şi sfărâmicios, stăteau acolo, foarte aproape unul de altul, ai fi zis că-şi vorbesc la ureche, atât de lipiţi unul de altul erau. Pe masă se înălţa impunătoare o sticlă de rom. Paharele, din sticlă grosolană, erau pline, scrumiera adunase deja câteva chiştoace, iar lângă ea se afla, cu capacul deschis, un pachet de Assos. Bărbatul, am bănuit, nu agrea fumul tare al „Carpaţilor” cu care se chinuia, de voie, de nevoie, femeia. M-am îndreptat spre tejghea de unde m-a privit chipul somnoros, plictisit al unei tinere osândite la tura de noapte, am cerut o bere şi m-am aşezat la masa cea mai apropiată de a celor doi, pe scaunul care-mi permitea cât să-i urmăresc cu coada ochiului. Şi tocmai atunci când în difuzoare s-au stins ultimele acorduri ale unei manele triste şi până să înceapă alta, tocmai atunci am văzut cum bărbatul şi-a întins tandru mâna peste palmele încrucişate pe masă ale femeii, le-a mângâiat uşor şi a şoptit, cu o voce gâtuită:

– Mihaela, tu eşti o femeie frumoasă!

A început imediat să lălăie o altă manea, aşa că n-am auzit răspunsul femeii, în afara unui uşor chicot pe care nu-l mai folosise, probabil, de cine ştie când. Am putut să văd, însă, că avea ochi albaştri, de-un albastru intens, ochi vii, care contrastau teribil cu chipul ei zdrenţuit. Berea era rece şi am dat pe gât, dintr-o suflare, jumătate din sticlă. Pe urmă, uşa s-a deschis şi în bar au năvălit prietenii bărbatului, colegii din galerie. Au ocupat toate locurile, ba vreo doi s-au aşezat şi la masa mea. A urmat un vacarm, suporterii comentau aprig meciul şi-i înjurau pe favoriţi. Se simţeau frustraţi, păcăliţi, bătuseră atâta drum de pomană până aici… Am mai cerut o bere şi, cu cinci minute înaintea sosirii trenului, aşa cum era trecut pe tabel, am ieşit pe peronul ticsit de lume.

Mastodontul de fier a venit la timp, anunţat de un şuier prelung, asurzitor care se auzea, probabil, în tot oraşul, tulburând liniştea deplină a nopţii. Şuierau şi roţile încinse şi înfrânate ale trenului, lunecînd pe şine, metal pe metal. Imediat s-a iscat vânzoleala din faţa uşilor care se deschideau cu greu, chit că n-avea nimeni de ce să se grăbească, pentru că trenul staţiona cel puţin douăzeci de minute, vreme în care trebuia înlocuită locomotiva care-şi făcuse cu prisosinţă datoria pe sute de kilometri de cale ferată. Înainte de a intra în compartimentul de data aceasta plin, am mai zăbovit o vreme pe culoar, la o ţigară, coborând geamul şi sprijinindu-mi coatele pe tocul de fier.

Burta trenului înghiţise deja suflarea de pe peron, cu excepţia câtorva călători buimaci, aşezaţi pe băncile răsfirate de-a lungul clădirii coşcovite a gării. Dintr-o dată, grupul de suporteri a ieşit din barul pe care-l puteam vedea de pe geam, s-a năpustit pe peron, s-a apropiat de tren, undeva spre capătul lui, şi, fluturând fularele alb-albastre, a început să cânte, de parcă ne-am fi aflat pe stadion şi meciul tocmai începuse. Se agitau, tropăiau, ţopăiau, săreau în sus, cu fularele aruncate în vânt, cântând din toţi rărunchii. Scandările lor s-au mai auzit secunde bune după ce trenul se pusese în mişcare. Mâna care flutura pe geam, undeva înspre ultimele vagoane, acolo unde cântaseră suporterii fanatici, a fost numaidecât înghiţită, în goana trenului, de beznă. În compartiment lumina o jumătate de bec, iar banchetele, chiar aşa incomode cum erau, te trăgeau la somn, mai ales, în cazul meu, după cele două beri date rapid pe gâtlej.

În marele oraş am ajuns când primii zori albăstrii începeau să-l trezească la viaţă. Adormit cum eram, cu geanta pe umăr, am străbătut două pasaje, peronul cel mare, clădirea gării înţesată de lume, apoi strada, până în staţia de tramvai. Era răcoare, mă bâţâiam în refugiul staţiei, aşteptând primul tramvai al zilei carea avea să mă ducă, în sfârşit, acasă şi, mai ales, în pat. Şi chiar atunci, privind lung înspre capătul străzii de unde trebuia să apară tramvaiul, i-am văzut iarăşi. Trecuseră strada şi, cu un mers poticnit, bărbatul potrivindu-şi ritmul după paşii şchiopi, întrerupţi ai femeii, se pierdeau încet-încet, ţinându-se de mână, pe trotuarul pustiu. M-am gândit o clipă să-i urmăresc, dar imediat apoi mi-am spus că ceea ce trebuia să văd, ceea ce mi-a fost îngăduit să văd, am văzut.

I-am mai privit câteva secunde, cât am mai apucat, de pe geamul tramvaiului, îndepărtându-se, ca două năluci, în lumina ştearsă a dimineţii, micşorându-se, ca două umbre difuze, tremurătoare, din care, până la urmă, n-au mai rămas decât nişte semne neclare, ca nişte litere imprecise şi tot mai mici. Aşezându-mă pe scaunul roşu, din plastic, şi punându-mi geanta alături, mi-am zis că, în fond, de aici încolo începe literatura. Sau, cine ştie, poate chiar viaţa, habar n-am.

Dan Moşoiu