Cum m-am răzbunat pe Darwin

Luni. Şedinţă de redacţie. Cam prea matinală pentru tabieturile mele. Linişte. Foşnet de hârtii. Clicuri de laptopuri deschise. Scârţâit de scaune. Ia te uită, în 22 noiembrie s-au împlinit 155 de ani de la apariţia cărţii lui Darwin, Originea speciilor! Voce de şef. Face cineva ceva? Tăcere. Îmi ţin privirea în pământ, să nu se vadă cât de somnoros sunt, să nu mă bage nimeni în seamă. Facem ceva? Aceeaşi voce. Nu mă arunc, nu-i bine să sari aşa, dintr-o dată, la muncă. Ştiţi vorba aia a lui Jerome K. Jerome: Îmi place munca, mă fascinează. Sunt în stare să stau ceasuri întregi să privesc cum muncesc alţii… Să facă altcineva subiectul ăsta. De Darwin îmi pasă mie în dimineaţa unei zile de luni? Chiar aşa, să-ţi începi săptămâna cu Originea speciilor? Ce zici, scrii ceva? Altă voce, tot de şef. Eu sunt cel întrebat. Gata, nu mai am scăpare. N-am puterea să refuz. La urmei-urmei, poate îmi vine vreo idee şi scap ieftin. Mare lucru să mâzgăleşti ceva despre Darwin şi cartea lui! Sigur, o să scriu, de ce nu?

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 24 noiembrie 2014, 08:02 / actualizat: 2 decembrie 2014, 10:34

În birou, am deschis calculatorul. Ia să vedem noi ce facem cu nenea Darwin, poate sare de undeva o scânteie, un sâmbure de inspiraţie! Dar, minute în şir, n-a sărit nimic. Sar eu, în schimb, de pe scaun. Mă plimb prin birou. Ies pe hol, mă învârt încolo şi-ncoace, până la urmă tot trebuie să vină ceva. Şi vine! Gugăl! Sfântul Gugăl! Cum de nu m-am gândit? Mă aşez din nou la calculator. Ia să-i tragem noi o compilaţie!

1250 de exemplare. Atât a numărat tirajul primei ediţii a celebrei lucrări Originea speciilor la timida lansare din 1859. O carte care avea să schimbe radical concepţia asupra vieţii şi a începuturilor acesteia pe pământ. Lumea ştiinţei poate fi împărţită în două ere: înainte şi după Darwin… Evoluţia prin selecţia naturală… Omul se trage din maimuţă. Se zice că, pe patul de moarte, Darwin şi-ar fi negat teoria. E o legendă. Aşa, şi? Mai departe? Nu, nu merge. Şterg tot ce-am scris. Vreau altceva. Dar ce? N-am nici o idee. Darwin mi-a trebuit? Puteam să mă fofilez. Ştiţi, lunea n-am inspiraţie. A (nu) se citi: chef de muncă. Îmi storc creierii. Oare se mai studiază teoria lui Darwin în şcoală? Ia să-l sun pe fiu-meu, îl prind în pauză, poate mă agăţ de un capăt de aţă. Salut! Tu l-ai învăţat pe Darwin la şcoală? Da, zice. Chiar? Adică am povestit, aşa, despre el. Ăsta nu-i ăla cu evoluţionismul? Ba ăla e, fir-ar! Bine, m-ai lămurit. Ce oră ai? Informatică. Hai, pa, vezi să nu chiuleşti!

Gata, mă dau bătut. Renunţ la Darwin. N-au decât să-mi taie ziua de muncă. Mă resemnez. Desenez cerculeţe pe o coală de hârtie. Şi tocmai când mai aveam loc pentru unul mititel în colţul din dreapta sus, îmi cade fisa.

Păi, cum? Darwin, drăguţul de el, păi nu m-am mai încurcat eu cu el în facultate? Eram în anul întâi şi un semestru întreg ni s-au predat cursuri de biologie. Se considera probabil că un bun profesor de filozofie trebuie să stăpânească şi teoriile biologiei moderne. Şi a venit examenul, primul meu examen din viaţa de student! Mă pregătisem, n-aveam emoţii. Numai că, la ultimul punct, ni se cerea să aducem dovezi care atestă validitatea teoriei lui Darwin. Adică, evoluţionismul. Ca un june revoluţionar şi nonconformist cum credeam că sunt, am strâmbat din nas. Ce Darwin? Ce evoluţionism? Aburii Revoluţiei erau calzi încă. Protestele, grevele, revendicările se ţineau lanţ. Nu era departe vremea când aproape orice miting se încheia cu participanţii în genunchi, rostind în cor Tatăl nostru. Şi-atunci, cu prostia specifică vârstei, ba chiar cu o satisfacţie grozavă, am scris nonşalant în lucrare: Domnule profesor, la întrebarea asta să răspundeţi dvs.! Pentru că eu nu cred în evoluţionism. Nu mă interesează oasele, oscioarele, falangele care l-au făcut pe Darwin să ne găsească strămoşii prin copaci… Şi-am ţinut-o aşa, langa, câteva rânduri, cu patos revoluţionar.

Dar a venit şi ziua în care profesorul ne-a adunat în amfiteatru pentru anunţarea notelor. Eram şi eu curios. Speram să-mi aprecieze curajul. Dar n-a fost aşa. Avem şi un caz mai special, a zis el la sfârşit. Ia ascultaţi ce scrie domnul student cutare! Şi a început să citească toate elucubraţiile mele. Şi-a ridicat ochii de pe lucrare: sunteţi în sală? M-am ridicat în picioare. Domnule student, e treaba dumitale în ce crezi. Dar n-ar fi trebuit să-mi ceri cu nesimţire să răspund eu la ceva ce era de datoria dumitale să răspunzi! Trebuia să-mi arăţi că ştii să răspunzi la întrebare, după care n-aveai decât să baţi câmpii. Aşa ceva n-am mai întâlnit. În rest, lucrarea e de 10. Dar pentru chestia asta ai patru. Patru! Primul meu examen de student… Până la reexaminare am mai parcurs o dată materia. Şi m-am făcut băiat cuminte. N-aveam chef să mă duc acasă, în vacanţă, cu o „boabă”. Pe de altă parte, nici profesorul n-a mai avut curaj să-l treacă în subiecte pe Darwin.

De teribilisme m-am lecuit. Dar îmi pare rău că pe atunci nu ştiam vorbele lui Lev Şestov, filozoful rus (păi, da, numai un rus se putea ridica deasupra îndoielii, tranşând problema fără să-i jignească nici pe unii, nici pe ceilalţi): Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane: unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii ca a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.

Dacă le-aş fi ştiut, sunt convins că aş fi aşternut rândurile acestea în lucrare. Poate că profesorul ar fi apreciat măcar umorul. Din cauza lui Darwin am picat primul meu examen de student. Dar astăzi m-am răzbunat. Dac-ar şti el, săracul, cum mi-a salvat Originea speciilor ziua de muncă… Numai că dacă teoria lui este adevărată, atunci n-o să afle niciodată. Apropo, în 22 noiembrie s-au împlinit 155 de ani de la apariţia cărţii. O lansare timidă, în exact 1250 de exemplare.

Dan Moşoiu