O femeie, cel mai mare criminal în serie
Femeia care ocupă primul loc în topul celor mai mari criminali în serie români, reprezintă şi azi un mister pentru criminaliști.
Articol editat de cristina.rusu, 24 noiembrie 2014, 10:20
În fond, nici măcar numele adevărat nu îi este cunoscut, în analele criminologiei ea a rămas cunoscută ca Vera Renczi, numele de familie aparținând celui de-al doilea său soț. Unele surse îi indică drept an al naşterii anul 1903 dar, cel mai probabil, Vera s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în București, în urma legăturii dintre un om de afaceri ungur și o frumoasă tânără unguroaică ce aparţinea micii nobilimi din România. Copilăria și-o petrece la București, acolo unde rămâne până la vârsta de 13 ani.
Odată cu pierderea mamei, Vera este mutată de tatăl său la Berkerekul Mare, oraş din Serbia, ce la vremea respectivă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, unde acesta deținea o mică moşie. Adolescenţa Verei este marcată de lipsa unei prezenţe protectoare masculine şi numeroase aventuri amoroase, ea ajungând nu o dată, pe prima pagină a ziarelor locale din cauza scandalurilor în care implică de la elevi de liceu până la bancheri și oameni de afaceri.
Miracolul se produce atunci când Vera îl cunoaşte pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va şi căsători. Tânăra nu își continuă escapadele, ci devine o soție atentă și plăcută, mai ales după nașterea fiului lor, Lorenzo.
La mai puțin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodată. Vera explică apropiaților că soțul său a părăsit-o şi că a decedat ulterior într-un accident de maşină în România.
După ce a purtat o vreme doliu, Vera se mărită din nou. Numele acestui bărbat avea să rămână în istoria crimei, Joseph Renczi, care era extrem de bogat. La fel ca şi Vera, acesta era recunoscut în lumea mondenă pentru frumuseţea sa şi pentru numărul mare de amante pe care le avusese de-a lungul timpului.
La scurt timp după oficializarea căsătoriei, Joseph începe să îşi înşele cu frenezie tânăra soţie. Zvonurile ajung la urechile Verei Renczi, iar accesele ei de furie şi ameninţările dintre cele mai morbide devin o obişnuinţă pentru apropiaţii cuplului. Joseph face imprudenţa de a nu-şi asculta soţia şi de a continua seria escapadelor amoroase. La scurt timp, el este lovit de o boală misterioasă şi nu se mai poate ridica din pat. Vera îl îngrijeşte seară de seară şi nimeni nu îşi putea imagina că tocmai ea era cauza afecţiunii care îl lovise din senin. În mod ciudat, nici dispariţia inexplicabilă a lui Joseph, nu ridica semne de întrebare autorităţilor locale, iar castelana este lăsată, din nou, în pace.
Vera începe să poarte din nou rochiile negre de doliu, deşi nimeni nu avea cunostinţă de decesul celor doi. Pentru Vera Renczi începea o nouă perioadă în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate. De data aceasta, tânăra îşi căută rapid alinare în tumultoasa viaţă de noapte de la Viena. Petrecerile deocheate din centrul Imperiului Austro-Ungar se ţin lanţ seară de seară şi, nu o dată, se transformă în orgii care o au în centrul lor pe frumoasa blondă. Vera Renczi se retrage din când în când cu câte o persoană la conacul sârbesc. În mai puţin de 10 ani, peste 30 de bărbaţi trec pragul castelanei, fără a se mai întoarce vreodată. Vera îşi alegea cu atenţie victimele: erau doar străini veniţi ocazional de la Viena, despre care autorităţile sârbeşti nu aveau nicio informaţie.
Misterele din cripta conacului
În ciuda precauţiilor luate de Vera Renczi, ea face „imprudenţa” de a se îndrăgosti de un anume Milorad, un bancher sârb, căsătorit, cu 20 de ani mai în vârstă decât ea. Ca să-şi justifice absenţa prelungită, bancherul îi spune soţiei sale că pleacă într-o călătorie de afaceri, dar cum zilele treceau fără ca acesta să dea un semn de viaţă, bănuielile încolţesc în mintea soţiei. La fel de influentă ca şi Vera în rândul autorităţilor locale, ei nu îi este greu să afle de relaţia celor doi şi cere jandarmeriei să înceapă o anchetă.
Suprizele încep să apară odată cu prima vizită a jandarmilor la conacul de la Berkerek. Ştiam că veţi veni să mă vizitaţi, domnilor! este replica pe care Vera Renczi le-o adresează oamenilor legii. Ea nu neagă legatura cu Milorad şi chiar dă o declaraţie scrisă prin care recunoaşte faptul că acesta i-a fost amant în ultimele luni. În schimb, precizează ea, relaţia s-a rupt în momentul în care a aflat ca bancherul este căsătorit. Mai mult, încearcă să le insufle celor doi oameni ai legii că, probabil, Milorad ar fi comis un act necugetat în urma despărţirii. Puternic intimidaţi, jandarmii părăsesc conacul fără a pune alte întrebări.
Soţia bancherului începe, însă, o anchetă pe cont propriu pe care o aduce în faţa autorităţilor. Ce se întâmplase cu Karl Schick? Dar cu Joseph Renczi şi Lorenzo? Unde au dispărut toţi bărbaţii care fuseseră văzuţi la Berkerek? În plus, aceasta aduce jandarmilor un bilet de dragoste pe care imprudentul Milorad îl păstrase în buzunarul unei haine. Începea astfel a doua şi ultima anchetă a poliţiei.
Surprinzător, în faţa celei de a doua vizite a jandarmilor, Vera Renczi neagă vehement că l-ar fi cunoscut pe Milorad. Confruntată cu biletul din buzunarul bancherului, dar şi cu propria declaraţie scrisă, Vera se prăbuşeşte strigând isteric: Nu sunt o criminală! Oficialii se privesc stupefiaţi. Nimeni nu pronunţase o asemenea acuzaţie. Prima percheziţie a conacului nu aduce nimic în plus. Nu mai rămânea decât cripta familiei, cea ale cărei chei se aflau în permanenţă asupra tinerei. Fără să se opună, aceasta deschide uşa şi îi însoţeşte pe jandarmi către subsolul întunecat al conacului. Imaginea care avea să li se înfăţiseze martorilor era, pe drept cuvânt, una de coşmar.
Nu mai puţin de 35 de sicrie de zinc, aşezate în cerc, încadrau camera luminată doar de câteva lumânari.
Fiecare sicriu avea o etichetă pe care era notat, un nume. În mijocul camerei se afla un fotoliu, iar lângă acesta se găsea un sfeşnic bisericesc cu o lumânare pe jumătate arsă precum şi o sticlă şi o cupă de şampanie. În faţa jandarmilor, Vera Renczi îşi începea confesiunea, în fapt, 35 de confesiuni terifiante. Oprindu-se în faţa fiecărui sicriu, frumoasa stăpâna a conacului ţinea, fără nici un pic de emoţie, un monolog sinistru. La cel de al doisprezecelea sicriu, Vera se prăbuşi izbucnind în plâns. Era sicriul propriului ei fiu. Aşa cum avea să declare ulterior, fusese nevoită să îl ucidă pentru că îi aflase secretul macabru.
Conform propriilor declaraţii, Vera şi-ar fi ucis primul soţ, pe Karl Schick, cu o doză de arsenic pe care i-ar fi turnat-o din plin în cupa de vin pe care obişnuia să o bea în fiecare seară. La fel se întâmplase şi cu Joseph Renczi, cu deosebirea că sadismul tinerei atinge, în acest caz, paroxismul. Vera îl otrăvea lent, seară de seară, pe cel al cărui nume avea să îl poarte până la sfârşitul vieţii. Sub grija aparentă, tânăra îi administra acestuia doze mici de arsenic în cina şi cupele de vin pe care ea i le aducea la pat. Mai mult, ea va recunoşte că l-a închis pe Joseph în sicriu încă înainte de a-şi da ultima suflare.
Toţi cei care i-au trecut pragul au luau drumul criptei din Berkerek în urma unei puternice doze de arsenic. Lui Milorad, ultimul din lista victimelor, fusese nevoită să îi ofere, pe deasupra, o puternică doză de stricnină, pentru ca efectul otrăvii să fie imediat.
Vera simţea o plăcere stranie să ştie că ea, şi nimeni alta, a fost ultima femeie din viaţa fiecărui bărbat care îi trecuse pragul. În liniştea sumbră a criptei, ea se reculegea adesea, delectându-se cu o cupă de şampanie şi vorbind cu fantomele celor ucişi. Acest ritual a durat vreme de peste 15 ani.
Condamnată la moarte, Vera nu mai realiza ce i se întamplă. Pedeapsa i-a fost comutată la închisoare pe viaţă, întrucât femeile nu puteau fi executate în Yugoslavia acelor vremuri. În închisoare, starea ei s-a agravat. În celula în care era închisă, Vera Renczi se credea înconjurată de toţi cei pe care îi ucisese şi le vorbea acestora ore întregi cu voce tare. Schizofrenică, Vera a fost transferată într-un ospiciu, acolo unde se stingea în urma unei hemoragii cerebrale, cu puţin înaintea începerii celui de Al Doilea Război Mondial. Cazul său rămâne în istoria criminalisticii sub numele de cazul Văduvei Negre.
Sursă: „Cei mai odioşi 100 criminali români” – Traian Tandin, Editura Tritonic”
