Mărturiile corpului – interviu cu Gábor Tompa

Oana Cristea Grigorescu: Domnule Gábor Tompa in faţa celei de-a patra ediţii a Festivalului internaţional de teatru Interferenţe vorbim despre Mărturiile corpului, tema din acest an a festivalului. Spectacole din cele mai diverse, de la teatru de text, la dans sau performance se regăsesc în programul festivalului. E greu să vorbeşti despre corpul uman care în atât de multe feluri poate fi deveni o mărturie a vieţii dar şi a morţii. Care e ideea care dă coerenţă acestei selecţii?

Articol editat de , 26 noiembrie 2014, 14:08

Gábor Tompa: Mărturiile corpului a fost o temă pe care am gândit-o în trei. Propunerea a venit de la mine, a fost dezvoltată de András Visky şi formulată de Geroge Banu, care a dat această denumire finală, Mărturiile corpului în limba română şi Les récits du corp în limba franceză, cu o doză de poeticitate mai mare decât în limba maghiară sau în engleză (The Stories of the Body). Mi se pare o temă nu numai foarte bogată, complexă şi imposibil de epuizat într-o singură ediţie a unui festival de teatru, dar şi de o acută actualitate. În arta teatrului care se apropie din ce în ce mai mult de arta performance-ului, graniţele dintre cele două arte tind să se contopească, cel puţin în sensul prezenţei fizice a celor două entităţi indispensabile spectacolului de teatru, actorul sau performerul şi spectatorul. Prezenţa fizică devine din ce în ce mai importantă, această prezenţă adevărată, plină de sens şi de conţinut, de être là, de fiind acolo, de împărtăşirea unui spaţiu comun nu numai fizic, ci şi spiritual. Acestă întâlnire adevărată e o oglindă vie, o oglindă care depăşeşte acea distanţă a oglinzii obiect, în care energiile circulă în ambele direcţii. Nici o poveste a corpului nu cred că poate exista în afara problemei mântuirii, a salvării, a transcendentului care ne preocupă în diverse etape ale vieţii noastre. Să ne gândim la însăşi corporalitatea noastră, forma în care ne e dat să trăim, lăcaşul sufletului care este corpul, dar şi la anumite lucruri mai pământene, aspectul nostru fizic exterior, îmbătrânirea, bucuriile de fiecare zi ale trupului, cum ar fi sportul, dar şi la autodistrugerea prin vicii devenite greu de stăpânit. Această disciplină care se impune la un moment dat se referă şi la modul în care putem sau nu îmbrăţişa îmbătrânirea, care poate fi şi frumoasă când e asumată cu înţelepciune. Trecerea în nefiinţă, naşterea, bolile noastre dureroase, trupul bolnav, care e greu să dea sălaş unui suflet sănătos, toate acestea sunt întrebări pe care ni le punem permanent. Teatrul, în plus, ca principal mijloc de expresie, ca principal vehicul al ideilor, apelează la acea formă stilistică vie, corpul uman. Corpul uman e centrul spectacolului de teatru,  în care prezenţa lui e din ce în ce mai activă, iar limitele dintre imaginar şi real tind să dispară, în sensul că între scenă ca iluzie şi spectator ca cel care se poate exclude, rămânând doar observator, distanţa e din ce în ce mai mică. Eu cred că în această epoca a hipertehnologiilor în care trăim prin facebook, prin iPhone, sau prin alte invenţii care ne-au adus epoca supravegherii totale, în care ne oferim noi înşine ceea ce însemna pentru poliţiile secrete de acum 20-30 de ani o activitate complicată, iar acum toate datele intime devin publice. Intimitatea dispare, trăim în epoca livezii de vişini tăiate, în care cultura se redefineşte, în care există şi pericolul lepădării de nevoia de cultură, care devine un lucru inutil, la fel ca arta în general, care nu se poate lega de o motivaţie imediată, concretă… Iată trupul care trebuie să exprime într-o tensiune continuă şi în viaţa reală, dar şi în artă, toate aceste tensiuni, aceste lucruri extreme.

OCG: Asupra trupului proiectăm şi posibilităţi pe care nu ni le-am fi imaginat acum 30 de ani: acelea ale unui schimbării după un ideal de frumuseţe fizică, cum sunt operaţiile estetice pe care azi le face posibile nu numai mintea noastră, ci şi ştiinţa.

GT: …iată clonarea, intervenţia în creaţia divină, dacă este ea, sau nu, un păcat? Cât de umană este clonarea? Se poate prelungi oare, şi dacă da este oare adecvat să ne prelungim genetic vorbind viaţa? Oare contează lungimea vieţii – până când  şi cât trăim – sau cum trăim? Aceste probleme se pun în multe dintre spectacolele selecţionate în festivalul de acum.

OCG: Multă lume care urmăreşte teatrul internaţional apreciază festivalul pentru prezenţa la Cluj a unor artişti , unii în premieră, de primă mărime ai scenei internaţionale. Thomas Ostermeier şi spectacolul său Un duşman al poporului de Henrik Ibsen deschide festivalul cu două reprezentaţii, în 26 şi 27 noiembrie. Ostermeier este cazul regizorului pentru care teatrul e un instrument de modelare socială.

GT: Cum spunea şi George Banu, Duşmanul poporului este o piesă care nu putea găsi la ora actuală un loc mai adecvat de prezentare decât Clujul. Piesa e povestea unui orăşel care trăieşte din turism, prin băile sale medicinale. Se descoperă că apa potabilă este otrăvită şi savantul care dovedeşte acest lucru devine incomod, devine duşman al poporului, în conflict cu primarul oraşului. În cazul în care acest adevăr devine public oraşul îşi pierde sursa de venit. Iată acum, când Roşia Montană este o problemă acută, vie şi apropiată, Clujul devine un loc în care acest spectacol capătă un plus de miză, iar artiştii de la Schaubühne cred că vin cu o deosebită emoţie la Cluj. Am avut discuţii prealabile şi chiar sugeram să discutăm după reprezentaţii nu numai despre spectacol, ci şi despre relaţia acestuia cu o situaţie atât de specifică şi specială cum este cea de aici, care rimează cu cea din piesă.

OCG: Aceasta e doar piesa de deschidere, să mai spunem că îi găsim pe lista invitaţilor, prezenţi cu spectacole pe Pippo Delbono…

GT: ..Declan Donnellan, William Kentridge, vin şi ei pentru prima dată la Cluj. Dar avem şi invitaţi care revin în festival, cum e Josef Nadj prezent cu ultimul său spectacol Paysage inconnu sau Lee Jaram care a fost adorată de publicul clujean ediţia trecută în minunatul spectacol după Muther Courage. Ea vine de data aceasta cu Sacheon-ga, după Omul cel bun din Seciuan.

OCG:…din nou Bertold Brecht, într-o variantă muzicală care combină tehnica pansori cu teatrul epic.

GT: Ambele sunt forme epice, forme greu de interpretat, stilizate până la esenţă dar care necesită şi o tehnică vocală şi o disciplină fizică ieşită din comun.

OCG: Vedem spectacole foarte diferite, diverse nu numai ca abordări stilistice, ci şi ca propunere tematică, în limitele temei Mărturiilor corpului. Spectacolele Teatrului Maghiar de Stat Cluj selectate în festival răspund şi ele temei: Victor sau copiii la putere, Brad de Crăciun la familia Ivanov, Caravaggio terminal şi Cel care închide noaptea.

GT: Aceste spectacole, chiar involuntar, au multe în comun. În primul rând tratarea radicală, nemiloasă a unor relaţii între generaţii (părinţi-copii), a ipocriziei, a minciunii, a ascunderii adevărului, a falsităţii, a modului în care ne credem copiii naivi şi copii, manipulabili şi lipsiţi de maturitate. Din punctul acesta de vedere Victor sau copiii la putere, e probabil cel mai crud spectacol al lui Silviu Purcărete. Bradul de Cărciun e şi mai radical într-un fel, iar regizorul Urban Andras revine în festival şi cu un alt spectacol din Serbia, de data aceasta de la Subotica, care se numeşte Rose (Trandafiri), un spectacol puţin mai poetic, dar tot radical. Urban Andras este un regizor care abordează temele printr-o prismă puternic politică, radicală, dar care stăpâneşte şi o formă pe măsură, deci nu este un teatru politizant în sensul direct, sau pur documentar, ci este o formă mult mai viabilă şi mai încărcată estetic. Mai vin din ţară două trupe, Teatrul Nottara, cu spectacolul meu Noul locatar, dar şi Însemnările unui nebun de Gogol în regia lui Felix Alexa, realizat la ArCuB. Programul e completat de multe spectacole din off dar şi de lansări de carte, expoziţii, proiecţii de filme cu intrare gratuită. Aducem un omagiu coregrafei Pina Bausch cu patru proiecţii, una va avea loc în prezenţa directorului actual al trupei de la Wuppertal, Robert Sturm, care ne-a promis că peste doi ani, la viitoarea ediţie a festivalului, vor fi prezenţi cu un spectacol Pina Bausch.

OCG: Domnule Gábor Tompa, aşadar nimic mai actual decât corpul uman, corpul prin care se exprimă viaţa şi teatrul. Dintotdeauna corpul este instrumentul vieţuirii dar şi al trecerii în moarte. Interferenţe 2014 ne dă întâlnire în perioada 26 noiembrie -7 decembrie cu marii creatori internaţionali, dar mai ales cu reflecţia asupra corpului uman. Care e cuvântul care îmbracă festivalul?

GT: Încredere!

Interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu