Poveştile Radio Cluj. La capătul drumului

Pădurea părea nesfârşită. Începea cu câteva tufişuri de spini pe sub care mistreţii îşi mângâiau pielea în nopţile calde de vară în care apa, pe pereţii de stâncă ai peşterii, săpată parcă până în fundul pământului, chiar lângă pădure, abia se prelingea. Mistreţii croiau acolo cărări, căci mână de om nu putea fi, adevărate tuneluri prin care se strecurau uneori copiii căutând ciuperci. Aşa începea pădurea, cu pâlcuri de tufişuri, cu doi-trei pomi sălbatici care făceau poame în zadar. După care, la câţiva paşi, găseai umbra, răcoarea, liniştea, mireasma, taina de nepătruns a pădurii. Cei doi păşeau fără grabă pe poteci desenate de vârtejul frunzelor tulburate de vânt. Două mogâldeţe pe lângă copacii uriaşi. Mergeau unul lângă celălalt, sporovăind, cu ochii în pământ, de parcă ar fi vrut să privească fiecare metru de pământ al pădurii nesfârşite. Era vară, cald, linişte, li se auzeau paşii strivind frunzele, rupând bucăţi uscate de crengi.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 28 noiembrie 2014, 14:29

– Mă aşezasem pe bordura de lângă calea ferată.

Avea vocea groasă, tabagică. Purta o cămaşă cu mâneci scurte, strânsă pe corpul musculos. Celălalt era mai înalt, avea un tricou care cobora binişor peste cureaua pantalonilor şi, poate şi de aceea, părea mai slab, mai deşirat.

– Îmi luasem o bere şi zic hai să stau afară, poate trece vreun cunoscut. Ştii că nu-mi place să beau singur.

S-a oprit. Cu vârful pantofului a dezvelit de sub frunze căciula unei ciuperci. A strivit-o imediat.

– Era otrăvită.

– De ceva vreme, cam toate-s otrăvite. Şi zici că aşteptai pe bordură.

– Aşteptam să cadă vreunul. A şi trecu Zugravu, vino mă să scoţi varul din tine că faci tencuială pe laringe.

– Ha, ha, ce te legi de numele omului?

– Glumeam şi eu. Dar ăsta venise doar să-şi ia bicicleta de la nea Vicu. Dar aş fi stat şi cu el.

– Lasă-l, că-i băiat de treabă.

– A trecut şi Apostu, m-a întrebat: aştepţi vreun tren? No, zic, stau şi eu aşa, la o bere. Hai şi tu! Nu pot, zice, sunt grăbit. Ce-aveţi, măi, cu toţii astăzi?

Celălalt şi-a ridicat dintr-o dată privirea spre cerul ciopârţit de crengile copacilor.

– Fii atent ce s-a înnorat! Numai să nu ne prindă ploaia…

– Hai, că nu mai avem mult. Poate că n-o să plouă. Atunci a apărut tractorul ăla cu vagon în spate. Până să ajungă el la calea ferată, hop, s-a lăsat bariera. Sorbeam din bere şi mă uitam aşa aiurea la tractor.

– Să ştii că ne prinde ploaia…

– Dacă vine, vine. Vagonul era plin de lume. Habar n-am unde se duceau. Tractoristul s-a dat jos şi-a venit agale spre chioşc să-şi cumpere repede un suc. Ăia din vagon cred că se coceau acolo, înăuntru.

– Gata, picură.

– Asta e. Şi cum stăteam aşa pe bordură văd că tractorul o ia îndărăt, uşor-uşor, spre şanţ. Ce şanţ, că ştii ce prăpastie-i acolo! Fir-aş, dar chiar că plouă. Ăştia din vagon nu simţeau încă nimic. Dar mi-era clar că tractorul se ducea exact spre râpă. Băi, boule, îi strig la şofer, a pornit tractorul!

– Ai, ce vreme! A început să tune.

Ploaia potopea pădurea. Pe cerul întunecat, fulgerele brăzdau văzduhul. Urmau apoi tunetele înfricoşătoare care zguduiau pădurea. Parcă se prăbuşea pământul.

– Hai să ne adăpostim, frate, sub un copac, până se potoleşte, zise bărbatul mai solid.

– Nu, că ne poate trăzni. Hai repede, nu mai avem mult.

– Parcă nu tot sub copaci suntem… Numai să nu ne trăznească.

– Băi, monedele!

– Ce monede?

Bărbatul mai înalt îşi răscoli repede un buzunar, prinse un pumn de monede şi le făcu numaidecât vânt.

– Ce faci? Semeni bani?

– N-am chef să mă trăznească.

*

Stăteau pe frunze, sprijiniţi de trunchiul gros al unui stejar. Sub crengile uriaşe, ploaia abia dacă-şi făcuse loc. Îi săgetau deja razele soarelui, pentru că, la câţiva metri mai încolo, pădurea se deschidea spre câmpie. Bărbatul mai solid îşi dădu jos cămaşa şi o aninase, în bătaia soarelui, de creanga cea mai joasă a stejarului. Celălalt făcu imediat la fel, cu tricoul. Ar fi fumat, dar ţigările erau ude.

– Mamă, ce mai ploaie…

– Şi ce-au făcut ăia din vagon?

– Păi, cînd şi-au dat seama, cei de lângă uşă au apucat să sară din vagon, dar când a luat-o în jos, n-a mai avut nimeni curaj să se arunce la vale. Şi tractoristul se agita pe lângă tractor, de parcă ar fi vrut să-l ţină cu…

Ceva scrâşni scurt. Înainte se auzi doar un şuierat. Într-o fracţiune de secundă. Urmă apoi bufnitura. Seacă. Cum ai sparge cu toporul, dintr-o lovitură, un buştean uscat. Un geamăt uşor, ca un mieunat stins de pisică. Creanga, putredă şi groasă cât un braţ de om vânjos, se rupsese din înaltul copacului şi îl lovise exact în moalele capului. Se întinse uşor la pământ, cât era de lung, de parcă ar fi vrut să doarmă. Celălalt sări în sus, speriat. Omul de lângă el avea ochii deschişi, cum stătea aşa lungit, parcă privea insistent locul din care bucata de creangă, coaptă şi îmbibată cu apă, trosnise. Un firicel de sânge i se prelingea printre buze, aluneca pe bărbie, pe gât. Îl privi buimac, năucit câteva secunde. După ce-şi reveni, se aruncă cu urechea la pieptul celui lovit. Stătu o vreme aşa. Dar nu se mai auzea nimic.

Dan Moşoiu