De la Alba Iulia la România dodoloață
Era o dimineaţă rece, de iarnă. Își amintește Lucian Blaga:
Articol editat de , 1 decembrie 2014, 01:00 / actualizat: 1 decembrie 2014, 9:47
Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi al tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite. Uite, îi spun lui Lionel (fratele scriitorului): aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună…
De pe opt tribune, la Alba Iulia cuvântătorii explică poporului măreția vremurilor pe care le trăiește. Unul din oratori a fost și episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, care a citit cu emoție în glas Rezoluția Unirii celor peste 100.000 de oameni, veniți din toate colțurile ținuturilor locuite de români. Mulțimea flutură drapelul albastru-roșu-galben al Transilvaniei. În vreme ce oamenii ajungeau la Bălgrad (veche denumire a orașului), se întâlneau cu soldații lui Mackensen, care se retrăgeau tăcuți și învinși dinspre Regat spre Germania. Nimeni nu-i mai bagă în seamă. O imagine-simbol a istoriei, care acum iși întorcea fața spre România.
De fapt se petrecuse un miroacol la care puțini au îndrăznit a spera. Austro-Ungaria, patria de până atunci a românilor ardeleni, bănățeni, bucovineni și moroșeni, pornise un război civil european, și îl pierduse. Popoarele monarhiei, însuflețite de flacara națională, porneau cu teritoriile locuite de ele cu tot ori spre țara mama, ca românii, ori spre construcții statale noi, ca cehii și slovacii sau slavii de sud. Apunea o lume, considerată injustă și opresivă, și se iveau zorile unei noi epoci, a națiunii triumfătoare.
Visul unor mari bărbați politici români din Ardeal se împlinea astfel la Alba Iulia. În mijlocul aclamațiilor dezlănțuite și al unui entuziasm fără margini, Ștefan Cicio Pop, vice-președintele Adunării, arată contextul care a condus la marele eveniment, Vasile Goldiș descrie trecutul românilor de pretutindeni și argumentează necesitatea Unirii cu Regatul Român, iar Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuiește. Niciodată românii ardeleni nu trăiseră o asemenea exaltare.
De la tribuna sa, episcopul unit Iuliu Hossu citeste Rezoluția Unirii:
„Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele: Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”
După două săptămâni, guvernul provizoriu al Transilvaniei, Consiliul Dirigent, trimite la București o delegație (Vasile Goldiș, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod și Caius Brediceanu) pentru a înmâna Regelui Ferdinand Actul Unirii. Era ora astrală a României Mari. A doua zi, o Adunare națională a Germanilor din Transilvania și Banat are loc la Mediaș, în care se proclamă o declarație care aprobă decizia românilor de a se uni cu Regatul României. Populația germană reprezenta atunci circa 8% din locutorii Transilvaniei și cam un sfert din cea a Banatului.
În schimb, pentru a doua cea mai numeroasă comunitate adeleană, maghiarii, circa 29% din populația Transilvaniei, Unirea cu România a venit ca un șoc. O Adunare Generală a Maghiarilor are loc la Cluj, unde se reafirmă loialitatea maghiarilor din Transilvania pentru Ungaria. Demografia își spune hotărâtor cuvântul, însă chestiunea va dăinui, nerezolvată și nedigerată, până în ziua de astăzi.
După momentul Alba Iulia, Transilvania rămâne autonomă pentru aproximativ un an și jumătate, condusă de Consiliul Dirigent, care lucra pe resorturi. Președinte a fost ales Iuliu Maniu, alături de patru vicepreședinți: Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voevod, Ștefan Cicio-Pop și Aurel Vlad, care urmau să prezideze ședințele în această ordine. Romul Boilă și viitorul jurnalist Emil Hațieganu au fost însărcinați cu documentarea proceselor verbale. S-au stabilit șefii de resorturi, astfel: Resortul de Interne – Iuliu Maniu, Resortul Cultelor și Instrucțiunii Publice, mai apoi și rezolvarea raporturilor cu minoritățile și confesiunile locale – Vasile Goldiș, Resortul Armatei și Siguranței Publice – Ștefan Cicio-Pop, Resortul de Externe și Presă – Alexandru Vaida-Voevod, Resortul Organizării și Pregătirii Constituantei – Ioan Suciu, Resortul de Justiție – Aurel Lazăr, Resortul de Codificare – Emil Hațieganu, Resortul de Finanțe – Aurel Vlad, Resortul de Agricultură și Comerț – Victor Bontescu, Resortul de Comunicații, Lucrări Publice, Poștă, Telegraf și Alimentație – Romul Boilă, Resortul Social și Igienă – Ion Flueraș, Resortul de Industrie – Iosif Jumanca, iar Octavian Goga, Vasile Lucaciu și Valeriu Braniște erau membri ai consiliului fără resort, urmând să primească sarcini în momentul în care își vor ocupa efectiv funcțiile. Consiliul Dirigent al Transilvaniei își va înceta activitatea doar după întrunirea parlamentului României Mari. Ultima ședință a Consiliului Dirigent a avut loc la Cluj, la 10 aprilie 1920.
Începea atunci, în 1918, o perioadă plină de speranțe, atât pentru românii ardeleni, cât și pentru cei de dincolo de munți. Douăzeci de ani de bunăstare relativă, de fapt un amestec de realizări importante și dezamăgiri la marginea disperării. Dictatura comunistă avea să încheie un capitol fast din istoria națională, trimițând în gulagul românesc pe mulți din corifeii Unirii. Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a fost arestat de regim, promițându-i-se, prin patriarhul Iustinian Marina scaunul episcopal al Moldovei dacă renunța la credința sa catolică și trecea la ortodoxie. A refuzat, înfundând pușcăria. Iuliu Maniu a murit la închisoarea de la Sighet în 1953 și nimeni nu știe nici azi unde e groapa comună în care a fost azvârlit. Emil Hațieganu a fost închis în 1948 și eliberat bolnav doar în 1955. Alexandru Vaida Voevod a fost arestat de autoritățile comuniste în 1945 și pus în arest la domiciliu, unde și-a petrecut restul vieții, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani. Sunt doar câteva exemple. Aceeași soartă ar fi avut-o probabil și Ştefan Cicio Pop, vice-președintele Adunării de la Alba Iulia, dacă n-ar fi murit în 1934. Omul își ipotecase casa şi toate proprietăţile în toamna lui 1918 pentru a cumpăra arme şi uniforme pentru gărzile naţionale – armata românească a Ardealului, punându-se în slujba României Mari.
Nici Lucian Blaga, participant la Adunarea de la Alba Iulia, nu scapă de hărțuirea comunistă. Regimul îl persecută constant și nemilos. Blaga scrie și retrăiește momentele sale esențiale. Își amintește poetul despre 1 decembrie:
„Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să “participăm”, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir. Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: “Trăiasca România dodoloaţă!
Cristian Ivaneș
