Viorica Coste, o viaţă la înălţime
Articol editat de Carmen Sas, 3 decembrie 2014, 11:00 / actualizat: 8 decembrie 2014, 11:58
Viorica Coste nu se mai teme de mult de fulgerele care brăzdează cerul sau de vântul care bate cu peste 100 de km la oră, acolo, la 1.836 de metri, unde trăieşte şi lucrează de aproape 20 de ani. O face cu aceeaşi pasiune în orice anotimp, deşi munca sa nu este nici pe departe una obişnuită. Dar ce a determinat-o să renunţe la aglomeraţia urbană şi chiar şi la o parte din familie, pentru a-şi urma pasiunea, ne spune chiar dânsa:
„Nimic nu a fost întâmplător privind venirea mea la Staţie, eu am ales cu bună ştiinţă. Lucrasem în perioada 1982–1984 la staţia Vlădeasa şi am revenit din 1997.”
Ce iubeşte cel mai mult Viorica Coste, la această meserie?!
„Diversitatea fenomenelor meteorologice de la această staţie, amploarea lor, pe care nu o poţi întâlni la o Staţie de şes; când suflă vântul foarte tare, de natura unui uragan, îmi place să mă duc la Observaţie şi să mă lupt cu el. Îmi place când viscoleşte, îmi plac descărcările electrice, pentru că simt că atunci îmi fac mai bine meseria”.
O meserie grea care de multe ori îţi pune limitele la încercare, spune meteorologul Viorica Coste:
„Poate că mi-a trecut prin cap că este o Staţie foarte grea şi de ce trebuie să sufăr atâta lucrând aicea dar am încercat să îmi fac singură curaj şi să depăşesc teama. Şi am rămas aicea. Mi-a fost teamă de izolaţia de la staţie din perioada rece a anului, rămânem 5 persoane la staţie şi comunicarea cu restul lumii este aproape imposibilă, mai este şi efortul fizic care se face pentru a te deplasa de la Staţie la cumpărături, de exemplu. Dvs mergeţi cu plasa la un magazin de lângă bloc, ei, eu trebuie să fac 35 km până în Huedin şi să mă şi întorc de acolo la staţie, poate chiar în aceeaşi zi.”
Deşi staţia meteo de pe Vârful Vlădeasa a fost modernizată iar condiţiile de muncă şi de locuit sunt foarte bune, viaţa la peste 1.800 de metri este dură, iar lucruri care nouă ni se par normale şi obişnuite, ajung să devină un adevărat lux pentru cei care stau izolaţi luni întregi, departe de oraş.
„Îţi doreşti cele mai mărunte lucruri: de exemplu, îmi doream la un moment dat, după ce am stat aici 4—5 luni la staţie, iarna, să merg la Huedin, să stau pe terasa cofetăriei, să văd oameni trecând pe stradă, fără să comunic cu ei. Şi am şi făcut treaba asta şi m-am simţit foarte împlinită”.
Faptul că alături de ea lucrează la staţie soţul şi băiatul său, o fac să mai uite de izolare şi de duritatea vieţii dusă în vârful muntelui. Liniştea zonei mai e tulburată din când în când doar de turiştii care se încumetă să urce pe vârf, de vecinii de la cabana Vlădeasa, aflată la câteva ore de mers pe jos, sau de reporterii curioşi şi dornici să cunoască oameni deosebiţi. Aşa cum este doamna Viorica Coste.
Un om de la care am învăţat ce înseamnă pasiunea pentru meseria pe care o iubeşti, ce înseamnă curajul şi chiar sacrificiul, dacă ţinem cont de faptul că trec luni de zile până să îşi vadă o parte dintre rude sau prieteni.
Dan Izvoreanu
