Scrisoarea Pastorală a PS Florentin CRIHĂLMEANU

DARUL VIEŢII CONSACRATE

Articol editat de Carmen Sas, 24 decembrie 2014, 06:00

SCRISOAREA PASTORALĂ

a PS Florentin CRIHĂLMEANU,

Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla,

la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi

Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, din harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate statornic rugătoare, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, de Dumnezeu iubitori,

«Celor sfinţiţi în Isus Hristos, celor numiţi sfinţi, împreună cu toţi cei ce cheamă numele lui Hristos în tot locul şi al lor şi al nostru: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Isus Hristos!» (1Cor 1,2-3)

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Naşterii Domnului este, în fiecare an, marea bucurie a darurilor primite de la cei dragi şi oferite celor dragi, în căldura căminului familial, pe versul melodios al colindelor de Crăciun.

Adeseori, în această «lună a cadourilor», ne întrebăm, care este cel mai mare dar şi cui l-am putea oferi? De asemenea, ne întrebăm, care este cel mai mare dar pe care l-am primit şi cine ni l-a oferit?

Fără îndoială, cel mai mare dar primit este Darul Vieţii. Acela care ni l-a oferit este Tatăl Creator, prin harul Spiritului de viaţă Dătător, la venirea pe lume a Fiului Său, Isus Hristos, născut pentru mântuirea noastră.

Cei dintâi cunoscători ai planului mântuirii au fost, acele fiinţe create dintru începuturi ca spirite nevăzute, netrupeşti, denumite, în virtutea funcţiunii lor, îngeri.

Ei au fost şi cei dintâi vestitori ai darului vieţii. Scriptura ne învaţă despre Arhanghelul Gabriel şi ceilalţi îngeri care au adus oamenilor vestea cea bună a Naşterii Mântuitorului.

Sfântul Părinte Papa Francisc a decis ca la aniversarea a 50 de ani de la promulgarea a două documente importante pentru viaţa consacrată (Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium şi Decretul Perfectae Caritatis despre reînnoirea vieţii călugăreşti) să dedice un an pastoral vieţii consacrate deoarece «viaţa consacrată este un dar oferit Bisericii, se naşte în Biserică, creşte în Biserică şi este orientată în întregime spre Biserică». De aceea, în acest An al Vieţii Consacrate, Biserica Catolică este invitată să mediteze asupra acestui mare dar oferit ei, să-l reînnoiască, pentru a putea răspunde cât mai bine chemării divine.

Atunci când vorbim despre darul Vieţii Consacrate, adeseori, ne gândim doar la Fiul lui Dumnezeu, «Cel consacrat din veşnicie», şi la Preasfânta Fecioară Maria consacrată prin adumbrirea Spiritului Sfânt, sau la cetele îngereşti şi la mulţimea sfinţilor care se află în bucuria fericirii veşnice, ne mai gândim şi la persoanele consacrate, călugări şi călugăriţe, care urmând lui Hristos au dorit să-şi ofere viaţa laudei şi slujirii lui Dumnezeu. Să nu uităm, însă, că suntem cu toţii consacraţi prin Taina Sfântului Botez, deci, am primit darul Vieţii Consacrate şi suntem rânduiţi cu toţii să-L lăudăm şi să-L slujim pentru a dobândi un loc în veşnica fericire a laudelor îngerilor şi sfinţilor, aduse Tatălui pentru Fiul în bucuria Spiritului Sfânt.

1. Îngerii buni consacraţi pentru veşnicie laudei şi slujirii Domnului

«Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul» (cf. Apoc. 12,7)

Misterul întrupării şi al naşterii Domnului constituie pentru noi, astăzi un motiv de bucurie. Din cartea Apocalipsului, însă, înţelegem că la început tocmai acest mister a constituit motivul unui înverşunat război între îngerii din ceruri, care s-a încheiat cu alungarea îngerilor răi şi cu declararea victoriei definitive: «Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său» (cf. Apoc 12,10). Ne întrebăm când au avut loc acestea şi cine sunt aceşti îngeri deoarece din Cartea Genezei nu aflăm nimic despre crearea lor.

În prima carte a Sfintei Scripturi citim cum în prima zi Dumnezeu a creat Lumina şi a văzut că era bună, iar apoi a despărţit-o de întuneric (cf. Gen 1,3-4). Ştim că această Lumină dintru început nu provenea de la soare pentru că aştrii nu fuseseră creaţi, deci e vorba de o Lumină pur spirituală, acea Lumină era Cuvântul (cf. Io 1,9). Sf. Augustin, în scrierile sale, consideră că îngerii au fost creaţi deodată cu acea Lumină şi au fost făcuţi părtaşi Luminii veşnice a Cuvântului divin. Din această Lumină divină provine misiunea îngerilor. Ei vestesc ceea ce doreşte Dumnezeu, sunt trimişi la cei pe care Dumnezeu îi rânduieşte şi spun ceea ce aud de la El, prin Cuvântul Său. Fiind puşi mai presus de făpturile trupeşti (cu excepţia Preasfintei Fecioare Maria), îngerii cunosc lucrurile create în Lumina divină şi le raportează în totalitate laudei Cuvântului, transformând creaţia materială în moment sau mijloc de preamărire a Cuvântului. Deci, îngerii sunt acele spirite pure, fiinţe netrupeşti, dăruite cu strălucitoare inteligenţă, profundă cunoaştere şi voinţă liberă, care se află mereu în Lumina prezenţei lui Dumnezeu în laudă şi adoraţie continuă, rămânând disponibili pentru a-L sluji, spre binele oamenilor.

În decursul timpului, părinţii Bisericii afirmă că există o ierarhie îngerească în care ei sunt deosebiţi, după gradul de iluminare şi rangul lor, în nouă coruri îngereşti. Între ei se stabileşte o comunicare ierarhică de lumină şi cunoaştere divină, proporţională cu apropierea lor de Dumnezeu.

Sf. Bonaventura şi alţi teologi susţin că Dumnezeu, după ce i-a creat pe îngeri, înzestrându-i cu toate calităţile naturale şi supranaturale, le-a făcut cunoscut şi misterul Întrupării Cuvântului în natura umană, poruncindu-le să-L adore şi să-L recunoască drept Domn în umanitatea Sa şi să-I slujească Lui. Fidelitatea faţă de această poruncă a constituit criteriul suprem pentru dobândirea fericirii veşnice sau a osândei veşnice.

Lucifer, îngerul purtător de lumină, nu a acceptat să se supună acestei porunci, motivând că nu va sluji unei creaturi umane, considerând-o inferioară lui. Nesupunerea lui a atras un număr mare de îngeri care au refuzat să primească porunca lui Dumnezeu. Atunci, s-a dat acea luptă în Ceruri care a produs o separare şi o parte din îngeri au devenit îngeri ai răului. Însă, majoritatea îngerilor, în frunte cu Arhanghelul Mihail, au rămas fideli poruncii lui Dumnezeu şi, astfel, au păstrat strălucirea sfinţeniei şi bucuria gloriei divine. Numele Arhanghelului care a condus lupta îngerilor buni a rămas în tradiţie după întrebarea pe care el a pus-o îngerilor care s-au opus poruncii divine: «Cine este ca Dumnezeu?» (MichaEl).

Așadar, îngerii buni au rămas în Lumina lui Dumnezeu, gustând întreaga sfinţenie divină şi fericirea veşnică. Îngerii răi au fost alungaţi din Cer şi au rămas cuprinşi de mândrie, judecând mereu realitatea în raport cu ei, complăcându-se în ei înşişi şi devenind întuneric, deoarece au refuzat adevărata Lumină ce provenea numai de la Cuvântul divin. Prin urmare, în lumea îngerească, explică Sf. Augustin, apare simbolic separarea în două «cetăţi» (Babilonul şi Ierusalimul), izvorâte din două iubiri: «iubirea lui Dumnezeu până la dispreţul de sine şi iubirea de sine până la dispreţul lui Dumnezeu».

Iată cum, deşi îngerii au fost creaţi dintru început buni, o parte dintre ei, prin voinţă proprie, au devenit răi. Aceştia au refuzat în mod radical şi irevocabil pe Dumnezeu şi împărăţia Lui, făcând o alegere definitivă izvorâtă din natura lor de spirite pure, care aleg instantaneu. Păcatul lor nu poate fi iertat datorită caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor (cf. CBC 391-393). «După cădere, nu mai există căinţă pentru ei, aşa cum, nici pentru oameni nu mai există căinţă după moarte» (Sf. Ioan din Damasc, Sf. Toma de Aquino). În consecință, noi oamenii, spre deosebire de îngerii căzuţi, mai avem încă o perioadă de convertire şi alegere a lui Dumnezeu, timpul vieții.

Răzvrătirea îngerilor se va reflecta negativ asupra oamenilor. Îngerii întunericului vor încerca acum să-i asocieze pe oameni, prin ispite, la nesupunerea lor faţă de Dumnezeu, pentru că, «nu s-a mai găsit loc în Cer pentru ei şi îngerii răi au fost aruncaţi pe pământ» (cf. Apoc 12, 8-9). Astfel, putem afirma că noul câmp de luptă, între îngerii binelui şi ai răului, este acum pământul, dar nu ca un loc material, căci e o luptă spirituală ce se dă acum în sufletul omului şi pentru sufletul omului. Această luptă se regăseşte încă de la începuturile omenirii, tot în Cartea Genezei. Adam şi Eva primiseră de la Domnul o singură poruncă de ascultare, a nu gusta din pomul cunoaşterii binelui şi al răului. Îngerul răului, îi ispiteşte spre neascultare prin mândrie, promiţându-le că «vor fi ca Dumnezeu». (cf. Gen 3,5). Atunci, omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care trăia în pace, armonie şi ascultare faţă de Cuvântul Domnului, primeşte cuvântul diavolului, încalcă porunca divină şi este alungat din Paradis. Neascultarea faţă de porunca lui Dumnezeu conduce la pierderea harului sfinţeniei originare, îndepărtarea de Tatăl Creator şi distrugerea echilibrului spiritual interior, precum şi a armoniei cu întreaga creaţie. Consecinţa cea mai gravă, însă, este pedeapsa prevestită de Dumnezeu omului în cazul neascultării poruncii Sale, şi anume, moartea. Abia atunci când este alungat din rai de către heruvimii cu sabie de foc (cf. Gen 3,24), omul înţelege că, fiind o creatură, trebuie să recunoască dependenţa lui faţă de Creator, să se supună legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii lui (cf. CBC 396-400). Astfel, prin păcatul de neascultare de la început, moartea apare ca un hotar de netrecut, opus vieţii. Așadar, printr-un om, moartea îşi face intrarea în istoria omenirii (cf. Rm 5,12), însă, păcatului şi morţii din lume i se opune Darul Vieţii, prin mântuirea adusă de Domnul Isus Hristos, aşa cum scrie Sf. Apostol Pavel: «precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit pentru toţi oameni îndreptarea care dă viaţă» (cf. Rm 5,18).

Omul se naşte marcat de păcatul originar, în natura sa umană, fără a-l fi săvârşit ca un păcat personal. De aceea, Biserica administrează Sf. Botez pentru iertarea păcatelor, chiar şi copiilor care nu au săvârşit vreun păcat personal (CBC 402-404).

Iubiţi credincioşi, după cum am văzut, atât separarea îngerilor în ceruri, precum şi alungarea din Paradis a primilor oameni, au la originea lor o alegere liberă împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Neascultarea, sau nesupunerea, provine din mândria sau orgoliul unei voinţe libere ce ia o decizie împotriva voinţei lui Dumnezeu sau a rânduielilor sale şi este de fapt o negare a prerogativelor divine. De aceea, pe lista păcatelor capitale, cel dintâi, figurează mândria.

Ca urmare vă invit să ne întrebăm dacă avem momente de mândrie, de revoltă împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, sau împotriva altor persoane (în familie, în comunitate sau în societate, etc.) ? Avem puterea de a ne recunoaşte greşelile, de a cere sau de a oferi iertare din tot sufletul? Cum încercăm să cultivăm smerenia, discernământul, echilibrul şi libertatea interioară prin deciziile noastre?

2. Îngeri vestitori şi oameni consacraţi slujirii Pruncului Divin

«Eu sunt Gabriel cel ce stă înaintea lui Dumnezeu şi am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi binevestesc acestea» (cf. Lc 1,19)

Îngerii cerului, fiind primele fiinţe care au cunoscut misterul Întrupării Cuvântului, au fost trimişi să-l vestească şi oamenilor. La timpul rânduit, prima persoană de pe pământ care primeşte Vestea cea Bună este tânăra Fecioara Maria din Nazaretul Galileii.

Evanghelia de la Luca, istoriseşte această tainică întâlnire şi dezvăluie identitatea mesagerului ceresc trimis în această excepţională misiune. «Eu sunt Gabriel cel ce stă înaintea lui Dumnezeu şi am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi binevestesc acestea» (cf. Lc 1,19), explică Arhanghelul preotului Zaharia, în templul din Ierusalim. Apoi, el va fi trimis spre Nazaret, la Fecioara care fusese aleasă, printr-o zămislire neprihănită, ca mamă, tabernacol viu, al Cuvântului Întrupat.

Era firesc ca pentru această misiune să fie trimis unul dintre cei mai mari îngeri, pentru că purta cea mai mare veste, scrie Sf. Grigorie cel Mare, de aceea, la Fecioara Maria nu a fost trimis un înger oarecare, ci tocmai Arhanghelul Gabriel, adică «Puterea lui Dumnezeu», ca noi să înţelegem că, împreună cu vestea misiunii, el aduce în dar şi puterea împlinirii ei.

Arhanghelul Gabriel coboară pe pământ la locul indicat, purtând mesajul Cuvântului divin. Pare că veşnicia se restrânge în timp, la porunca divină, pentru a duce Mariei «cel mai important mesaj al istoriei» (Fer. Paul VI). Dumnezeul Cel Preaînalt îl caută pe om pentru a se limita la dimensiunea umană şi a intra în cursul istoriei, printr-o Fecioară modestă şi smerită.

«Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!» (cf. Lc 1,28), salută Arhanghelul ceresc invitând-o la bucurie pe Maria. Este bucuria spirituală ce învinge teama lumească şi deschide sufletul pentru a primi Cuvântului divin. Apoi, îngerul o cheamă cu un alt nume, acel nume pe care numai Dumnezeu îl cunoştea şi care reflectă şi noua ei misiune, «cea plină de har». Maria fusese aleasă dintru începuturi ca Mamă a Cuvântului Întrupat şi primise, în vederea misiunii ei, acel unic privilegiu de a rămâne neatinsă de păcat, fiind plăsmuită de Spiritul Sfânt ca o făptură nouă (cf. LG 56).

În Cartea Genezei, citim cum Dumnezeu se plimba prin Rai în răcoarea serii (cf. Gen 3,8). O frumoasă imagine ce simbolizează comuniunea dintre Creator şi creatura umană, un Dumnezeu printre oameni. Prin păcat această comuniune fusese distrusă, dar acum se reînnoieşte în sufletul neprihănit al Fecioarei. Acest salut îngeresc ne arată că Maria este privită de Dumnezeu deja ca o persoană consacrată, plină de har, în comuniune cu Dumnezeu, aleasă de Domnul şi «binecuvântată între femei».

Tânăra Fecioară rămâne uimită şi tulburată în faţa acestei revelaţii surprinzătoare. «Pare a fi înger, dar vorbeşte ca un om, îi văd chipul strălucind mai puternic decât lumina zilei, văd un tânăr netrupesc călcând pământul fără să lase urme, nu are grai, dar îmi strigă: „Bucură-te!” Buzele sale nu se mişcă, dar el mă salută ca şi profeţii» (Sf. Proclu). Maria vede arătarea îngerească şi îi aude cuvântul, dar totul pare că vine dintr-o altă sferă, de dincolo de lume şi lumesc. De fapt, totul se desfăşoară pe plan spiritual, interior. Maria se întreabă uimită «ce fel de salut poate fi acesta?» (cf. Lc 1,29), iar îngerul, citindu-i gândul, o linişteşte cu acel cuvânt pe care Dumnezeu îl adresează aleşilor săi la vestirea unor misiuni, în întreaga Scriptură, «Nu te teme!». Apoi, Arhanghelul îi descoperă Mariei mesajul divin, conducând-o într-o sferă mai profundă a cunoaşterii voinţei dumnezeieşti. Fecioara ascultă cu uimire glasul netrupesc ce-i dezvăluie planul divin şi rolul ei în acest plan: «vei zămisli şi vei naşte un fiu şi Îi vei pune numele Isus» (cf. Lc 1,31).

Fiind fecioară consacrată Domnului încă din fragedă pruncie şi instruită în cunoaşterea Scripturilor, Maria înţelege că ea este cea chemată să devină mama Fiului Celui Preaînalt, a Celui rânduit să primească tronul lui David (cf. Lc 1,32-33). Ce impresionantă şi cutremurătoare misiune, o tânără copilă chemată să devină Născătoare de Dumnezeu! Este o misiune ce împreunează într-o persoană Cerul şi pământul, Divinitatea şi umanitatea.

Acum, tânăra Fecioară este şi mai profund impresionată, simţindu-se atât de mică, infimă, în faţa măreţiei planului divin revelat de înger, dar apare o altă nelămurire, cum ar putea face faţă acestei noi misiuni de mamă, rămânând fidelă votului făcut. Aşadar, întrebarea pe care o pune: «Cum se va înfăptui aceasta deoarece eu nu cunosc bărbat?» (cf. Lc 1,34), nu vine nici din îndoială, nici din dorinţa de a cere un semn, ci din dorinţa de a primi şi împlini misiunea revelată de înger.

Arhanghelul o linişteşte din nou, dezvăluindu-i misterul intervenţiei divine ca o lucrare a Spiritului Sfânt şi a puterii Celui Preaînalt. El îi oferă ca exemplu o altă intervenţie divină, tăinuită de ruda sa Elisabeta, pentru a-i arăta că «la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» (cf. Lc 1,37). Acest ultim cuvânt al îngerului va constitui fundamentul consacrării pe viaţă a Mariei. Domnul Creator este şi Unicul Izvor al darului vieţii consacrate, este puterea care lucrează în slăbiciune, în smerenia şi curăţia celui ales de Dumnezeu, dacă acesta are încredere că puterea divină se desăvârşeşte în slăbiciunea umană (cf. 2Cor 12,9).

Urmează acea tăcere meditativă nemenţionată în Scripturi, momentul discernământului Mariei. O clipă cât o veşnicie, aşteptată cu bucurie de îngerii buni, dar temută cu înfricoşare de îngerii răi.

«Iată sunt slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău» (cf. Lc 1,38), răsună limpede răspunsul Mariei afirmând cu putere dorinţa liberă de a sluji Domnului. Astfel, prin opoziţie cu îngerul Luminii, Lucifer, care s-a opus planului divin, spre deosebire de Eva, care a cedat ispitei îngerului răului, Maria acceptă să devină slujitoarea smerită a Domnului ei. Ea face acum două angajamente în faţa divinului mesager (două «voturi»). Acela de a sluji Domnului în feciorie şi acela de a fi mereu la dispoziţia Cuvântului Său, disponibilă pentru orice misiune. Prin acest răspuns, Maria se consacră pe viaţă lui Dumnezeu, primind harul şi puterea Cuvântului divin.

Arhanghelul vestitor se întoarce acum plin de bucurie căci misiunea primită a fost îndeplinită cu succes, Cuvântul divin S-a întrupat în istoria omenirii prin Fecioara din Nazaret.

O pagină nouă a istoriei vieţii Mariei începe acum, dar şi o pagină nouă pentru istoria omenirii. La răspunsul Mariei, Cuvântul veşnic născut din Tatăl coboară în timp pentru a primi trup din trupul neprihănit al Fecioarei. Prin consacrarea Mariei în slujba Cuvântului divin, Dumnezeu se poate consacra slujirii mântuitoare a omului. Acum Dumnezeu va putea dezvălui oamenilor chipul iubirii Sale paterne prin Isus, fiul Mariei.

«Un cuvânt, o silabă a Mariei din Nazaret, deschide intrarea Cuvântului lui Dumnezeu în lume. Acel „Fie” a sădit iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu în câmpul uman, rânduiala cerească în cea pământească, voinţa divină în voinţa umană şi, astfel, s-a realizat întruparea şi a început răscumpărarea» (Fer. Paul VI).

Prin trăirea darului vieţii consacrate, Preasfânta Fecioară Maria s-a înălţat mai presus de îngeri, pentru că, în trup fiind, s-a ridicat deasupra neputinţelor trupeşti, aducând prinosul ei de suferinţă cu Hristos şi pentru Hristos, având şi harul de a participa nemijlocit la misterele vieţii Lui. Astfel, Maria a devenit, cea mai apropiată colaboratoare a Domnului la planul mântuirii. De aceea, Biserica o laudă ca fiind «mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, aceea care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul l-a născut». De atunci şi până în zilele, noastre Maria a rămas mamă şi mijlocitoare a darului vieţii pentru familii, Regina familiilor, dar fiind Fecioară consacrată slujirii lui Dumnezeu, a devenit şi mamă şi mijlocitoare a persoanelor consacrate.

Să ascultăm vocea inocentă a Mariei, care şi astăzi ne invită prin exemplul ei să nu ne temem să primim Cuvântul divin şi să-L lăsăm să se întrupeze în viaţa noastră. Care sunt «grijile lumeşti» ce ne împiedică să răspundem chemării divine? Care sunt ataşamentele inimii noastre? Pe ce loc este Dumnezeu în viaţa noastră? Să facem ordine în viaţa noastră şi să trăim în curăţie sufletească, ferindu-ne de prietenii, fapte sau imagini necurate.

3. «Îngeri în trup», persoane consacrate slujirii lui Hristos

«Au venit şi au aflat pe Maria, pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle, şi văzându-L au vestit cuvântul spus lor despre acest Copil» (cf. Lc 2, 16-17)

În liniştea şi frigul nopţii din sătucul Bethleem, într-un adăpost de animale, Maria a născut pe Fiul ei, L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle (cf. Lc 2,7). Acolo în sărăcia grotei păstorilor, în ieslea animalelor, a venit pe lume Cel numit de Arhanghelul Gabriel «Fiul Celui Preaînalt, Cel Sfânt, care se va numi Fiul lui Dumnezeu» (cf. Lc 1, 32-35). Este marele mister al Dumnezeului, care a dorit să se nască în sărăcie împărtăşind condiţiile modeste ale păstorilor. Acest mister al «sărăciei lui Dumnezeu» este frumos explicat de Sf. Pavel: «El (Dumnezeu), bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi» (cf. 2Cor 8,9).

Cuvântul divin, Cel fără de-nceput şi fără de sfârşit, se coboară acum în timp, îmbrăcând «haina omenească», pentru ca să ne împărtăşească «haina divinităţii Sale». Creatorul Atotputernic se face simplă creatură!

Cei dintâi care au cunoscut şi au vestit oamenilor misterul Naşterii Domnului au fost îngerii cerului.

Evanghelia de la Luca ne spune cum au primit vestea îngerească a Naşterii Mântuitorului, păstorii, acei oameni săraci, simpli slujitori, pe câmpul de lângă Bethleem. Ei sunt cei aleşi de Domnul pentru a primi şi a răspândi vestea ce va aduce bucurie întregului popor. Acolo, pe câmpul unde-şi păzeau turmele, în plină noapte, locul se luminează, le apare Mesagerul divin şi sunt învăluiţi în strălucirea slavei Domnului. Păstorii se înfricoşează de această revelaţie divină uluitoare. Este teama sfântă a celui care se ştie mic, umil şi sărac, dar care se simte ales şi chemat la împărtăşirea unui mare şi fascinant mister. Uimirea şi tăcerea lor, în faţa Îngerului luminos, reprezintă momentul în care sufletele se deschid pentru a primi cuvântul mesagerului divin: «astăzi vi S-a născut vouă (un) Mântuitor care este Hristos Domnul» (cf. Lc 2,11). El le oferă şi un semn, «veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle» (cf. Lc 2,12). Este semnul sărăciei şi al iubirii divine.

Apoi, revelaţia continuă, cerurile se deschid, dezvăluind o altă lume în care mulţime mare de oşti cereşti laudă pe Dumnezeu (cf. Lc 2,13). Sunt fiinţele netrupeşti care au ales să slujească Cuvântului întrupat în misiunea Lui mântuitoare, iar primul lor act de slujire faţă de Pruncul divin născut în grota păstorilor este o cântare de laudă: «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună învoire» (cf. Lc 2,14). Este imnul ce reflectă misiunea îngerilor buni, a-L preamări şi adora pe Dumnezeu în ceruri şi a-L sluji, aducând pace şi bună înţelegere între oameni, pe pământ. Această cântare îngerească a rămas până astăzi în tradiţia Bisericii, împodobind rugăciunea liturgică zilnică.

Primind semnul de la îngeri, păstorii se îndreaptă grăbiţi spre Bethleem dorind să vadă Cuvântul vestit de ei. Acolo, în faţa grotei în care se află Maria, Iosif şi Pruncul culcat în iesle, vestea primită se adevereşte, devine realitate şi păstorii îngenunchează în adoraţie. In rugăciune, ei primesc harul bucuriei de a vesti oamenilor Naşterea Mântuitorului, devenind mesageri ai Cuvântului divin şi continuatori ai misiunii îngereşti. Adoraţia, întâlnirea personală a Cuvântului întrupat în rugăciune, este pentru ei izvorul slujirii lui Dumnezeu.

Păstorii au primit Cuvântul în sufletele lor şi, apoi, l-au vestit tuturor cu bucurie. Încheindu-și misiunea, se întorc preamărind şi lăudând pe Dumnezeu pentru tot ce au văzut şi au auzit. Acum, cuvântul Mesagerului divin a devenit trup şi în viaţa lor.

Acolo, în faţa ieslei, devenită izvor de viaţă şi iubire, se ia decizia de a-L primi sau a-L refuza pe Cel care vine să se ofere pentru a dărui pacea şi mântuirea sufletelor. Să-L primim, deci, şi noi pe Cel venit «pentru a noastră mântuire», să păstrăm prezenţa Lui în «ieslea» sufletelor noastre, pentru a deveni şi noi vestitori ai Cuvântului între oameni, cu acea bucurie a îngerilor şi a păstorilor.

Suntem chemaţi să răspândim vestea cea bună a Evangheliei, să primim darul vieţii cu încredere şi recunoştinţă, să trăim un mod de viaţă cumpătat, care să lase loc gratuităţii iubirii, o iubire concretă care devine slujire. Doar atunci când omul a dăruit tot ce avea, din iubire, începe dăruirea de sine. Avem cu adevărat un mod echilibrat de viaţă (îmbrăcăminte, hrană, locuinţă, etc.), trăind în spiritul sărăciei? Cum cultivăm caritatea, ospitalitatea, voluntariatul, faţă de cei sărmani?

Iubiți credincioși,

În acest An al Vieţii Consacrate se cuvine să ne amintim că persoanele consacrate sunt cei care primesc de la Dumnezeu harul de a trăi pe pământ asemănarea îngerilor, urmând şi imitând modelul lui Hristos şi al Mariei. De aceea, locuiesc împreună în comunităţi mănăstireşti, închinându-și viaţa laudei, adoraţiei, slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, după propriile reguli.

Persoanele consacrate îşi asumă cele trei sfaturi evanghelice (ascultarea, castitatea şi sărăcia), trăind o viaţă de rugăciune şi apostolat menită să-i transforme în «îngeri pământeşti».

Numeroşi Părinţi ai Bisericii considerau fecioria trăită din iubire pentru Dumnezeu o imitaţie a fecioriei spiritelor cereşti, iar privegherea continuă şi lauda neîncetată adusă lui Dumnezeu, din partea călugărilor, o participare la sfinţenia şi lauda îngerilor cerului. Se poate afirma, deci, că aceste persoane trăiau în lume, dar nu asemenea lumii, trăiau în trup, dar nu după trup.

Imnografia bizantină aseamănă adeseori viaţa sfinţilor cu viaţa îngerilor, numindu-i oameni «care în trup fiind, au arătat viaţa îngerească», sau «care au urmat vieţii celor fără de trup, fiind încă în trup».

Iubiţi credincioşi,

Aşa cum am văzut, încă de la început, îngerii cerului, apoi, Preasfânta Fecioară Maria, mulţimea sfinţilor şi a persoanelor consacrate, fiecare la timpul şi locul rânduit, au ales să-I slujească lui Dumnezeu prin viaţa lor.

El ne cheamă şi astăzi să reînnoiască în sufletele noastre darul vieţii consacrate. Fiecare nouă zi înseamnă o nouă misiune în pelerinajul nostru pământesc, căci, în fiecare zi putem răspunde «da» voinţei divine şi să-L «întrupăm» spiritual pe Isus, să-L naştem în lume, sau să rămânem închişi în egoismul dorinţelor noastre. Dumnezeu ne oferă libertatea deplină, la fel ca îngerilor. Putem răspunde «nu slujesc!», sau putem pune la îndoială puterea Cuvântului Său. Avem, însă, şi libertatea ca, după exemplul Preasfintei Fecioare Maria şi al îngerilor buni, să primim cu bucurie Cuvântul Său şi să trăim viaţa consacrată prin Botez, întrupându-L în lume şi împlinind misiunile planului Său divin.

De aceea, să ne aşezăm şi noi alături de păstori, în faţa ieslei din peştera Bethleemului şi să privim cu bucurie spre Pruncul născut pentru mântuirea noastră şi să ne reînnoim consacrarea, lăsând să răsune în sufletul nostru promisiunile de la Sf. Botez: «Te uneşti cu Hristos? – Mă unesc!; Şi crezi Lui? – Cred Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu!».

Fie ca Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Mama Cuvântului Întrupat, Mama persoanelor consacrate şi Regina familiilor, să ne mijlocească harul de a putea răspunde mereu chemării lui Dumnezeu cu bucurie.

«Biserica are nevoie şi astăzi de sfinţi», spunea Fer. Tereza de Calcutta, «de aceea, nu vă plângeţi că astăzi în Biserică sunt puţini sfinţi, mai degrabă ajutaţi-o,…şi deveniţi voi sfinţi!». Iubiţi credincioşi, să educăm copiii şi tinerii ajutându-i să recunoască de mici glasul chemării divine şi să-i învăţăm cum să răspundă cu bucurie lui Dumnezeu. Astfel, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul vieţii călugăreşti, viaţa noastră consacrată prin Botez va deveni izvor de viaţă pentru ceilalţi.

La încheierea acestui an să-i mulţumim Domnului pentru toate darurile primite, pentru preoţii şi diaconii hirotoniţi, pentru familiile întemeiate, pentru copiii şi tinerii în formare, pentru copiii botezaţi, pentru bisericile binecuvântate şi cele care sunt în construcţie, pentru şcolile care s-au deschis, pentru cei dragi conduşi pe ultimul drum. Să-i mulţumim în mod particular pentru darurile primite prin rugăciunile şi apostolatul persoanelor consacrate şi pentru toate mănăstirile şi comunităţile de pe teritoriul Eparhiei noastre, cu acele cuvinte ale Sf. Apostol Pavel: «Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Isus, căci în El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, astfel mărturia lui Hristos s-a întărit prin voi» (cf. 1Cor 1,4-6).

Fie ca această bucurie a reînnoirii consacrării noastre prin Botez să dea un nou elan sfânt trăirii noastre creştine şi mângâiere sufletească de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului pentru a putea cânta cu îngerii colindători: «Mărire întru cele-nalte / Toate stelele să salte! / Salte cerul şi pământul / Şi să laude Cuvântul! / Întru cei de sus mărire / Şi pe pământ păciuire / La toţi oamenii să fie / De acum până-n vecie!…».

Vă doresc Sărbători sfinte şi binecuvântate cu bogate haruri cereşti şi minunate cântări îngereşti!

            Întru mulţi ani sfinţi cu bucurie şi cu sănătate!

† Florentin CRIHĂLMEANU

Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2014, al 314-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 162-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 85-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al 10-lea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre şi al 2-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, al 10-lea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Card. Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, al 18-lea an al episcopatului nostru şi al 13-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

Ce vedere minunată

Ce vedere minunată

Lângă Viflaim s’arată

Cerul strălucea îngerii veneau

Pe’o rază curată (bis)

Pastorilor din câmpie

Le vesteşte-o bucurie

Că’ntr-un mic locaş

Din acel oraş

s-a născut Mesia (bis)

Păstorii cum auziră

Spre locaşul sfânt porniră

Unde au aflat Prunc prealuminat

Şi îl preamăriră (bis)

E Isus Păstorul mare

Turmă ca El nime n’are

Noi îl lăudăm şi ne închinăm

Cu credinţă mare (bis)