Ascultă oameni de poveste: Ion Mureşan, Poetul for ever (Reluare)
Articol editat de DSRNetworkAdmin, 31 decembrie 2014, 06:00
S-a născut în 9 ianuarie 1955, în localitatea Vultureni din judeţul Cluj. În 1968, debuta cu poezii în revista Cutezătorii. A absolvit Facultatea de Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai. Primul volum de poezii, Cartea de iarnă, apărut în 1981, îi aducea Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Au urmat Poemul care nu poate fi înţeles şi cartea Alcool, toate răsplatite cu cele mai importante premii literare. Anul acesta a fost laureat cu Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. Este cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, al judeţului Cluj, al municipiului Botoşani şi al comunei Vultureni. Poetul for ever, cum l-au numit unii criticii literari. Ion Mureşan.
„Am început să scriu poezie chiar dintr-o întâmplare. Aveam un consătean, un coleg de şcoală mai mare ca mine cu doi ani care avea un caiet pe care-l ţinea foarte ascuns, în taină, nu-l arăta nimănui, şi la un moment dat am apucat să-l văd şi am văzut că era plin de texte scrise altfel decât textul în proză, scris în strofe. Asta m-a şocat. L-am tot întrebat ce are acolo şi n-a vrut niciodată să-mi spună. Peste ani şi ani mi-a mărturisit că, de fapt, copiase nişte romanţe şi versuri din cântece de muzică uşoară. Poate faptul că nu mi-a spus ce este acolo m-a făcut să caut texte de acel fel. Până la urmă, şi forma scrisului îţi modifică gândul şi modul de a spune… Am simţit un fel de magnetism. Scriind pe hârtie altfel decât se scrie, cuvântul începe să aibă, pur şi simplu, o altă încărcătură care vine şi din forma asta şi din relaţia ta proaspătă şi tainică şi ascunsă cu forma. Poezia nu este în exteriorul tău, te poţi naşte oriunde şi să scrii poezie. Poezia vine dintr-o relaţie cu exteriorul, vine din interior înspre exterior. Nu este o proiecţie asupra ta, ci exteriorul este un motiv ca să iasă din tine privirea. În poezie, pur şi simplu, privirea iese din om şi se îndreaptă înspre lucruri, nu lucrurile intră în om. Iese şi, cum spunea Hegel, se întoarce încărcată.”
L-am întrebat pe Ion Mureşan dacă îşi mai aduce aminte versurile cu care a debutat, copil fiind, în revista Cutezătorii.
„Cred că era ceva despre gândurile amiezii, ceva despre un soare cald care-mi apasă ca o piatră privirea-n pământ, nişte tufe de trandafiri sălbatici, nu mai ţin minte foarte bine…”
Ne-a interesat, desigur, şi întâlnirea poetului cu cărţile.
„Cărţile sunt foarte importante, pentru că eu am crescut într-o casă fără cărţi, o casă de ţărani, unde singura carte era Biblia. Ţinută la mare cinste. Sâmbăta seara, după ce ne spălam şi ne pregăteam pentru slujba de duminică, se cobora lampa, se cobora din tavan mai jos, şi atunci se citea din Biblie. Şi pe urmă a fost, desigur, biblioteca şcolii. Era singura încăpere din şcoală fără ferestre, o încăpere întunecată, foarte rece. Bibliotecarele priveau cu ură la tine când mergeai iarna să schimbi cărţile. Ele stăteau rezemate de soba de teracotă din cancelarie, mergeau să-ţi caute fişa şi spuneau: alege, dar repede, că aici ne ia dracu’…”
Volumul „cartea Alcool”, apărut în 2010, a câştigat toate premiile posibile pentru poezie.
„Alcoolicul la mine nu este alcoolicul vulgar, beţivul. Cârciuma este până la urmă un fel de purgatoriu. Locul unde oamenii se întâlnesc şi-şi spun slăbiciunile, unde chiar se spovedesc. Eu, când am lucrat în tinereţe cu tata, la o benzinărie, Trustul de construcţii industriale, mergeam la cârciumă, la cîrciumile muncitoreşti. Şi acolo oamenii cei mai brutali, oameni care făcuseră puşcărie, vorbeau foarte vulgar despre nevestele lor. Şi-l întrebam pe câte unul: totuşi, cum vorbeşti aşa despre…, n-o iubeşti? Iar el îmi şoptea: ba da, o iubesc! Înjurătura şi vulgaritatea şi răutatea de acolo erau o fugă de sine, o fugă de propria ta sensibilitate. El se ascundea după o mare vulgaritate, îi era frică să spună te iubesc, mai bine spunea o înjurătură. Era modul lui de a recunoaşte că este slab, că are suflet, că iubeşte. Dar toţi acei oameni erau de o sensibilitate extraordinară. Erau în stare, muşcând pahare, strivind între măsele halbele să recunoască până la urmă că şi ei sunt frumoşi. Exact asta am observat: la cârciumă e ca şi la grădiniţă. Ciudată, paradoxală comparaţia şi apropierea! A fost şi cazul meu. Tuturor copiilor le e jenă să spună o poezie pe scenă, să spună o poezioară, ceva frumos… În schimb, ies în curtea şcolii şi trag câte o înjurătură zdravănă! Le e ruşine de frumos. Aşa sunt şi oamenii. Le este ruşine că sunt frumoşi. Eu încerc, măcar prin poezia mea, cât voi reuşi, să îi fac pe oameni să nu le mai fie ruşine că sunt frumoşi. În cartea Alcool despre acest spaţiu al confesionalului este vorba, de locul acela în care oamenii încep la un moment dat să nu le mai fie frică că sunt frumoşi.”
Aveam de mult o curiozitate, aşa că l-am întrebat pe Ion Mureşan cum îşi explică faptul că atunci când dialogăm liber are vorbirea precipitată, se avântă în cuvinte, iar în momentul în care îşi recită propriile-i poeme vorbeşte impecabil?
„Nu numai că mă precipit, mă chiar bâlbâi. Asta vine din faptul că sunt un stângaci contrazis. Centrul vorbirii e într-o parte… Gândul vine dintr-o parte şi trebuie să treacă printr-un alt lob al creierului şi pe urmă ajunge la limbă şi atunci mă încurc. Când spun poemele, gândesc direct. Gândesc în imagini, gândesc poetic. Şi atunci nu mă mai bâlbâi. Când îmi dezleg imaginaţia de la par, să zic aşa, de la gard, cuvântul merge foarte lin şi fin după ea, şi precis.”
Ce înseamnă poezia pentru Ion Mureşan? Ar putea trăi fără poezie?
„Sigur că n-aş putea, vezi că nici să vorbesc bine nu pot fără poezie. Am dat multe definiţii ale poeziei. Ei, acum o să încerc alta. Ceea ce îmi spunea Alexandru Vlad când mergeam cu el la munte, cu rucsacurile în spate. Să ne întindem corturile! zicea. Păi de ce, îl întrebam eu, e încă lumină. La munte? La munte soarele apune ca şi cum ar intra o monedă într-un plic! Asta este deja poezie! Asta este poezia! Ce legătură are în limbajul tău de zi cu zi soarele, plicul şi un ban? Nici o legătură nu este între ele. Şi, totuşi, soarele pică exact cum ai lăsa o monedă să cadă într-un plic. Nu mai este! Brusc, s-a dus!”
În final, vă invităm să ascultaţi trei poeme de Ion Mureşan, în lectura autorului.
Dan Moşoiu
