În ianuarie 1985, am tăcut…(Audio)

(Transcrierea Interviului realizat de Doina Borgovan în cadrul emisiunii Pulsul Zilei, din data de 12 Ianuarie 2015)

Articol editat de cristina.rusu, 14 ianuarie 2015, 09:00 / actualizat: 15 ianuarie 2015, 21:11

Microfoanele sunt deschise lucru care nu s-a întâmplat aşa în 12 ianuarie 1985. La acea vreme, regimul comunist a pus lacăt pe microfoane şi pe studiouri, au urmat 5 ani de tăcere despre care vom vorbi cu invitaţii noştrii, Sergiu Alex şi Traian Trica.

Doina Borgovan: Cum a fost atunci? Pare un pic de necrezut la 30 de ani de atunci, de la evenimente, că pur şi simplu aţi venit la serviciu şi aţi găsit studioul închis?

Sergiu Alex: Nu-mi vine să cred, astăzi sunt 30 de ani, este pur şi simplu o viaţă de om, dacă o luăm aşa. Foarte pe scurt. Nu am venit la serviciu şi nu mai erau microfoane deschise, nu. Printr-un telefon, într-o zi de sâmbătă, la orele prânzului, Vasile Rebreanu, care era directorul nostru atunci, primeşte un telefon: „din clipa aceasta nu mai este emisie”. Era o transmisie telefonică verbală, nici până în clipa de astăzi, 12 ianuarie 2015, nu există un document scris pentru asta, nu numai pentru Radio Cluj ci şi pentru celelalte studiouri teritoriale din ţară. Cu alte cuvinte, din acea zi de 12 ianuarie 1985, n-a mai fost emisie aproape 5 ani, pâna în 22 decembrie 1989.

D.B. Un moment pe care l-am rememorat în luna decembrie, am ascultat din fonoteca de aur vocile lui Horia Bădescu şi Constantin Colhon, care din păcate nu mai este printre noi. Bun, deci directorul primeşte un telefon şi…

Tame Trica: Era ora 14. 30 când pe telefonul de serviciu între Cluj şi Bucureşti, sună cineva şi zice: „cu directorul vă rog”, noi eram în controlul general. Facem legătura, era un tovarăş care făcea coordonarea studiourilor, Stănculescu şi zice: „tovarăşe Rebreanu, din clipa asta nu mai aveţi emisiune”, fără nici o explicaţie. Clujul a terminat emisiunea de dimineaţă, pentru că era ora 14.30. Trebuia să intrăm în emisie din nou la ora 16, nu am mai intrat. Între timp mergea pe emisie, emisiunea minorităţilor de la Bucureşti, germană şi maghiară, care de 50 de ani merge acelaşi lucru la aceeaşi oră. A doua zi toată lumea întreba ce şi cum, nimic, nici o explicaţie.

D.B. Cum li s-a explicat angajaţilor?

S.A. Nu li s-a comunicat. A fost aşa un fel de mister care plutea în aer, noi cu toţi credeam că este o dispoziţie venită foarte, foarte de sus. Ce înseamnă asta? De la cabinetul numărul 2, de la odioasa, din cabinetul numărul 2, care ar fi dispus pentru a restrânge  controlul partidului asupra mass mediei, în principal asupra radioului şi televiziunii, mai bine să avem noi doar la Bucureşti încât să putem să controlăm perfect ce se întâmplă în ţară. Noi credeam acest lucru, nu aveam nici un fel de argument pentru asta, dar cu toţii credeam treaba aceasta. Imaginaţi-vă luni dimineaţa, în 14, când au venit colegii noştri, câţiva nici nu ştiau, era weekend, era o iarnă foarte grea în 1985 şi când au venit, habar nu aveau că vin degeaba. Ce a urmat? 6 luni în care toţi colegii noştr, cu excepţia unei echipe tehnice care a rămas în controlul general, au fost redistribuiţi în diverse alte posturi, nu conform pregătirii lor, nici vorbă. Vă dau un exemplu: Cornel Pop, care făcea teatru radiofonic a fost redistribuit la Cooperativa  Mobilă şi  Tapiţerie.

D.B. Îmi aduc aminte de Ana Huţanu care îmi povestea că a ajuns la Cooperativa Firul de Aur, ceva de ţesut…Dumneavoastră ce aţi făcut?

S.A. Timp de o lună sau două, continuam să primim salariile de la Radioteleviziunea Română, până când se făcea repartiţia. Întâmplător, academicianul Ştefan Pascu, care era Directorul Institutului de Istorie, mi-a zis la un moment dat: te iau la mine dacă vrei, eu fiind absolvent de istorie.

D.B. Şi cum trăiaţi atunci, eraţi îngrijoraţi?

S.A. Era o stare foarte grea din punct de vedere psihic. Ne întâlneam într-un birou care se numea fonotecă, deoarece numai 2-3 birouri se încălzeau, acolo beam o cafea, mai discutam, poate unii mai aveau ceva veşti, poate se revine la decizia asta, care a fost samavolnică, mai comentam una alta…

D.B. Deci veneaţi la serviciu în fiecare zi?

S.A. Veneam în fiecare zi, cu toate că nu făceam meseria noastră. Şi parcă îl văd pe Horvath cu un carton tăiat pe care scria „We want jobs”, venind să ne facă să zâmbim.

D.B. Nenea Tame, mi-aţi povestit că au urmat 5 ani de tăcere, în care aţi rămas prieteni toţi cei care aţi fost redistruibuiţi. În ce fel?

T.T. Ne întâlneam la 15 martie la înfiinţarea studioului şi la 12 ianuarie la desfiinţare. Vreau să vă spun că pe 10 ianuarie 1985, mă trimite la Bucureşti să aduc materiale, benzi, hârtie etc. şi venim înapoi, era foarte frig a îngheţat motorina, autobuzul îl conducea Mocanu, (care în 90, era coleg cu noi) ajungem la Cluj în 12 la prânz, pornesc radioul acasă la ora 16 şi trebuia să aud programul, dar nimic. Eu nu ştiam nimic. Dau telefon şi aflu că s-a întrerupt emisiunea.

D.B. Şi ce făceaţi în timpul ăsta?

T.T. Întreţineam aparatura, ca dovadă, în 22 decembrie 1989 am pornit emisia în câteva zeci de minute. Singurul impediment, era la capul de cablu pe unde transmiteam noi semnalul spre staţie, acolo era un sigiliu pus de securitate, am rupt sigiliul atunci în 22 şi am emis.

S.A. Noi transmiteam pe staţia de la Jucu de unde medii, nu exista FM la noi, se transmitea doar programul 1 şi 2.

D.B. Sunteţi un simbol foarte puternic al Radioului Clujean, în acei 5 ani în care nu aţi venit la radio, cum v-aţi împăcat cu dorul de microfon?

S.A. Greu. Dar să vă spun ceva: în acea perioadă am fost vizitat de o colegă de a noastră, Melania Drăgan, care era redistribuită la Casa Municipală de Cultură, la biroul meu de la Institutul  de Istorie, unde eram cercetător în istorie contemporană şi mă întreabă dacă nu aş vrea să vin la Casa Municipală să ţin nişte conferinţe despre muzică, pentru tinerii care sunt aşa cum sunt, poate că le faci nişte audiţii. Şi am zis: cum să nu. Şi de atunci am avut spectacole şi câte 3 în aceeaşi zi, veneau puhoi de tineri ca să asculte ce este nou şi elemente de estetică muzicală. Pentru mine a fost un lucru formidabil. Pentru tineri nu era un alt loc unde să asculte şi cineva să le vorbească despre muzică.

D.B. Şi eu la începutul anilor 90 ascultam Radio Cluj pentru Sergiu Alex şi vă admir relaţia pe care o aveţi cu microfonul chiar şi acum şi modul în care reuşiţi  să-l vrăjiţi.

S.A. Este un prieten desăvârşit microfonul, ca şi cum în faţa lui, cum se întâmplă şi pentru voi ceilalţi, există un auditoriu cuprins între 100 şi câteva mii de oameni. Nu are importanţă că îl vezi sau nu îl vezi, este important să îl simţi. Iar eu simt chiar şi acum când fac „Incursiuni de meloman” aproape de 21 de ani, simt că în spatele lui există oameni care lasă absolut tot, spre a veni să asculte. Nu neapărat să asculte vocea mea sau comentariile mele, poate şi pentru asta, să asculte ce le pregătesc din punct de vedere muzical, pentru că arta muzicală îl schimbă pe om, cu menţiunea: dacă el doreşte.

D.B. Domnilor, o concluzie: 12 ianuarie 1985- 12 ianuarie 2015.

T.T. Eu nu aş mai vrea să trăiţi şi voi aceleaşi momente, aceleaşi clipe, aceleaşi ore cum le-am trăit noi, atuncea. Eu pot să spun că am fost oarecum favorizat că am rămas să întreţin aparatura, cam o dată pe săptămână intram în cabina de emisie, verificam tot, merge bine, curăţam…

D.B. Ceasul din emisie pe care numai dumneavoastră ştiţi să-l reglaţi şi în ziua de azi…

T.T. Şi ceasul de emisie a fost oprit pentru că aparatul care trimitea impulsuri la ceasurile din studio, a fost luat şi dus la Bucureşti. Ca şi pianele…

S.A. Pianul de concert a fost „terenul de luptă” al colegilor de la secţia muzicală, Dumnezeu să-i ierte pe toţi, că au făcut lucruri formidabile, vorbesc de transmisiile de la Filarmonica din Cluj în fiecare duminică de la ora 11:00, live, Tame Trica a lucrat pentru aceste transmisii.

T.T. Mergeam sâmbătă seara făceam o probă generală la avanpremieră şi duminică dimineaţa era concertul de sine stătător. Montam microfoanele şi transmiteam prin cablu până la Radio în direct.

S.A. A fost un moment greu, a trecut, cu voia voastră îl aruncăm peste bord, el rămâne într-o istorie în care neapărat trebuie să se consemneze şi faptul acesta, amintesc că nu există document. Istoricii care se vor ocupa poate în viitor să caute document pentru acestă întâmplare din 1985, nu vor găsi, nu există documet scris, decât relatările noastre, care sunt poate o bucăţică dintr-o istorie orală. Doresc foarte mult ca auditorii noştrii în număr mare să se îndrepte şi să rămână statornici la acest post de radio şi pentru faptul că ei hotărăsc să facă acest lucru; în ce mă priveşte, le pregătesc o carte nouă, care se va numi „Muzică în noapte” şi pe care vreau să o lansez în februarie 2015 cu un spectacol în Sala Mare, sală care a fost martoră a atâtor spectacole Acusticon, făcute de colegii noştri de la Radio Cluj, inclusiv eu, Spiritul artei negre în 197…

D.B. 30 de ani de atunci, când  microfoanele au fost închise aici, din fericire doar pentru 5 ani!

Redacţia