Ascultă oameni de poveste: prof.univ.dr. Vasile Andreica

Foarte mulţi cetăţeni, dacă li se cer exemple de oameni deosebiţi, buni, utili semenilor, menţionează doctori. Poate fiindcă atunci când apare riscul înălţării către o lume mai bună, începem s-o iubim năpraznic pe cea în care trăim, cu toate relele ei.

Articol editat de Carmen Sas, 15 ianuarie 2015, 22:00 / actualizat: 16 ianuarie 2015, 8:52

Iar prof. Vasile Andreica face parte din acea rară categorie de doctori la care priceperea medicală se armonizează cu priceperea înnăscută a relaţionării cu omul bolnav.

Medicul nu are voie să ridice tonul la pacient, indiferent de motivaţie, pe când bolnavul are voie, spune dr. Andreica. Are, pentru că nu el ţipă, ci boala.

Dar ca să auzi şi să înţelegi ţipătul bolii îţi trebuie un al şaselea simţ.

Doctorul Vasile Andreica s-a născut pe 8 martie 1947, în satul Bidiu, din jud. Bistriţa-Năsăud, într-o familie de ţărani mijlocaşi.

A învăţat pe rupte, chiar şi în timp ce se afla cu vacile la păscut, o realitate de care e foarte mândru. La terminarea şcolii generale a vrut să meargă la liceu, deşi părinţii îl sortiseră ca urmaş în gospodărie. A trecut peste voinţa lor, s-a urcat pe un cal şi a galopat 17 km, până la Beclean, unde a legat calul la gardul liceului, a intrat şi s-a înscris. Ce nu luase în calcul era ambiţia mamei sale, care i-a luat urma şi, la scurtă vreme, i-a retras dosarul. N-au trecut însă decât vreo câteva luni şi, spre surprinderea localnicilor, care se credeau scăpaţi, la Bidiu a ajuns colectivizarea. Ceea ce până atunci era o fermă familială respectabilă s-a transformat într-un lot de 50 de ari, pe care-l puteau lucra soţii Andreica şi fără ajutorul flăcăului cel iubitor de carte. Drept urmare, Vasile a plecat la Bistriţa, unde s-a înscris la o şcoală medie veterinară.

În cel de-al patrulea an, care consta doar în practică prin ferme, el şi alţi colegi au dat admitere la fostul liceu german, actualul Colegiu Naţional Liviu Rebreanu. Examen de admitere serios, nu pe bază de dosar, ca astăzi, ţine să precizeze actualul profesor universitar. La câteva luni, însă, au fost exmatriculaţi în grup, pe motiv că erau şi elevi ai şcolii veterinare, iar legea nu permitea această formă de „bigamie” educaţională. Simţul de fiu descurcăreţ al Bidiului l-a ajutat încă o dată pe Vasile Andreica. Ṣi-a amintit că, în calitate de elev fruntaş, cunoscuse un activist de partid, sas de felul lui. S-a dus glonţ la el şi i-a cerut ajutorul. A urmat un telefon la directorul liceului, ştergerea cu respectivul pe jos şi ordinul imperativ de a-i reprimi pe elevii veterinari.

La acea vreme, tânărul Vasile voia să devină inginer specializat în industria alimentară. A intervenit, însă, destinul, care a făcut ca personajul nostru să asiste, pe viu, la un infarct miocardic urmat de deces. Acele momente, în care simţea cu disperare că trebuie să facă ceva, dar nu ştia ce, i-au schimbat definitiv calea în viaţă.

În 1970 a venit la Cluj să dea admitere la Medicină. Fără meditaţii costisitoare în prealabil. Doar studiu individual. 800 de candidaţi, 220 de locuri. A reuşit al 32-lea.

6 ani ani târziu termina facultatea ca şef de promoţie.

Primul job, luat prin concurs, nu l-a fericit din cale-afară. Deşi se afla în Cluj, împreună cu soţia lui, Mariana, era doar medic stagiar la secţia de hemodializă, specializare prea puţin inovativă raportat la energia şi pasiunile ce-l bântuiau. După un an şi jumătate a decis că trebuie să facă un pas mare înainte. A demisionat şi s-a înscris la concursul pentru ocuparea unui post de preparator la facultatea pe care o absolvise. După câteva peripeţii, generate de birocraţia politică a vremii, a câştigat postul, iar de atunci cariera i s-a dezvoltat pe măsura capacităţilor dovedite.

Evident, cu suişuri şi coborâşuri, dar omul are o deviză teribil de stenică: fiecare şut la spate este, de fapt, un imbold spre înainte!

În prezent, prof. univ. dr. Vasile Andreica este şef de secţie la Institutul regional de gastroenterologie şi hepatologie din Cluj. A ajutat sute de studenţi la realizarea lucrărilor de diplomă, iar zeci de doctoranzi au avut norocul să le fie îndrumător.

A scris trei lucrări de specialitate importante, dintre care una a fost distinsă cu premiul Academiei Române. Am remarcat, cu invidie, cum ştie să-şi adapteze discursul în funcţie de interlocutor, aşa că în preajma lui se simt bine şi lelea beteagă venită din creierii munţilor, şi jurnalistul, şi ceilalţi medici, de toate rangurile şi vârstele.

De fapt, două lucruri îl definesc pe prof. Andreica: doctori bine pregătiţi profesional sunt mulţi în Cluj, dar nu toţi au acel simţ ce-i face pe bolnavi, inclusiv pe incurabili, să se lumineze când intră el în saloane. Cea de-a doua trăsătură, rar întâlnită la noi, este patriotismul. Vasile Andreica se prezintă drept român 100%, din Bidiu, şi n-ar pleca din ţară pentru nimic în lume.

La final, o părere personală: sunt convins că, sub învelişul de glorie profesională şi socială, stă şi astăzi pitit tânărul Vasile, cel din anii ‘60, disperat că încă vede oameni murind sub ochii lui fără să-i poată întoarce din drum.

Dan Horea