Cine mai poate azi căpia?

Dacă treceai, cu mulţi ani în urmă, prin faţa statuii lui Mihai Eminescu, în spatele căreia se ridică, de bună seamă providenţial, Teatrul Naţional, o statuie cu picioarele pe pământ, precum cea de alături, a lui Lucian Blaga, două statui omeneşti, normale, spre deosebire de cea de vizavi, din faţa Catedralei Ortodoxe, statuia unui Avram Iancu cocoţat pe schele, cu sabia în mână, prinsă pe undeva pe la mijloc, acolo de unde nici un luptător n-ar apuca-o – dar asta e altă poveste -, dacă treceai prin faţa statuii lui Eminescu, în fiecare zi, pe piedestalul pe care stă scris numele poetului vedeai un buchet de flori proaspete. Cineva, cu obstinaţie, se închina, nevăzut şi neştiut, Poetului. Cine putea să fie? Bucheţelul de flori a dispărut de mult. Poate că cel sau cea care îl lăsa acolo nu mai are bani de flori, poate că a obosit, poate că a murit, de vreme ce astăzi soclul statuii este învăluit în mâzga cenuşie a oraşului. Dar îmi aduc aminte că an de an, în 15 ianuarie, gingaşele flori de câmp erau sufocate de coroanele imense care-i ajungeau Poetului până la subsuori… După care, a doua zi, se veştejeau. Reapărea, însă, viu, bucheţelul. V-aţi putea închipui Clujul fără statuia lui Eminescu din faţa Teatrului Naţional?

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 15 ianuarie 2015, 09:30 / actualizat: 19 ianuarie 2015, 10:18

Bucheţelul acela de flori era ca un semn că cineva îl iubeşte absolut dezinteresat, că cineva nu l-a uitat. E drept, nu l-au uitat nici cei care au realizat peste noapte psihologia nefastă din eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul, după cum nu l-au uitat nici cei care şi l-au subjugat propriilor idei şi interese de grup, reeditând articole disparate din vasta sa publicistică. Şi, desigur, nu l-au uitat nici cei care, vigilenţi din fire, au demascat un Eminescu retrograd, conservator, intolerant, antisemit. Unii şi-au adus aminte că e plictisitor, anemic, prăfuit, demodat. Alţii, dintr-un Eminescu, oricum neîntreg, au recuperat doar Doina dintre Nistru şi Tisa. Ce-ţi e şi cu Eminescu ăsta! Îl poţi folosi oricând, în campanii electorale, în dezbateri televizate, în eseuri, în articole, în câteva rânduri distribuite pe facebook. Indiferent ce susţii, apelezi la Eminescu. Le e de ajutor tuturor. A „lucrat” pentru toţi! Dar, mai ales, pentru limba română. Atâta doar că, din păcate, nu-i mai scrii iubitei şi nu-i mai şopteşti la ureche versuri din Eminescu. Nimeni nu mai trece astăzi pe lângă plopii fără soţ, nimeni nu mai crede să poată învăţa a muri vreodată, nimeni nu mai călăuzeşte singurătăţi de mişcătoare valuri… S-a schimbat paradigma, a zis cineva. Chestii depăşite, a zis un altul. Şi, totuşi, oare când am citit ultima oară o poezie de Eminescu?

L-am întrebat şi pe prietenul meu, Pictorul. Şi-a adus aminte că Eminescu, în cărticelele ălea mici de la BPT, era purtat sub braţ de liceeni şi studenţi în plimbările lor melancolice şi peripatetice prin parcurile oraşului, ca un semn de nobleţe, de recunoaştere. Că în orice librărie poeziile lui Eminescu stăteau, oricând, pe primul raft, chiar la intrare. Astăzi găseşti doar un volumaş pentru şcolari şi altul, scump, pentru bibliofili.

– Erau seri când adormeam cu Eminescu sub pernă, a continuat el. Dar, fiindcă tot m-ai întrebat, vreau să-ţi povestesc o întâmplare autentică, de acum 15-20 de ani. Ehe, eram tânăr pe atunci… Mă aflam în autobuz, ca de obicei aglomeraţie mare, şi de lângă mine, fără să vreau, auzeam frânturi din discuţia purtată de două fete.

La un moment dat, una dintre ele zice: „Tu, eu până să vin la Cluj n-am văzut niciodată o statuie. Şi când am venit aici, coborând din troleu, lângă Teatrul Naţional, am văzut statuia lui Eminescu. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, pentru că am rămas acolo blocată, nu mai puteam face nici un pas, şi m-am trezit spunând, închipuie-ţi: Bună ziua, domnule Eminescu! Era ca în cărţi, dar parcă era viu, aşa am crezut. Şi, mama, care era lângă mine, m-a tras de mână, speriată: Ce-ai, dragă, ai căpiat?

Bătrânul meu prieten m-a asigurat că n-a inventat nimic, după care, înainte de a-l mai întreba ceva, mi-a întins mâna şi a plecat grăbit. De obicei mă chema la o bere. Ce-l zorea acum? Muncise de dimineaţă până la prânz în atelier. Era ora lui obişnuită de relaxare. Să se fi temut oare c-o să-l întreb încă o dată de ultima lectură din Eminescu? Tocmai el? I-am strigat din urmă:

– Maestre, mai poate azi cineva căpia?

Nu mi-a răspuns, nici măcar n-a întors capul. A fluturat doar o mână în vânt, ceea ce putea să însemne orice.

Dan Moşoiu

P.S. Iar mai jos, două poeme din creaţia celui care, aflat pe culmile Romantismului, anunţa poezia secolului următor.

MIHAI EMINESCU