Auschwitz prin ochii mei

De la periuțe de dinți, ochelari, pămătufuri, pieptene, până la ligheane, oale și farfurii din valizele celor morți se află după acele ziduri ale blocurilor și barăcilor.

Articol editat de Andrei Cretoiu, 27 ianuarie 2015, 18:00 / actualizat: 28 ianuarie 2015, 9:11

Ceea ce îmi dă și acum fiori sunt munții de păr, de culoare castanie din cauza deceniilor care au trecut peste ei. Din acesta nemții făceau covorașe și uniforme.

Când am pășit într-una din camerele de gazare, o grămadă de întrebări au pus stăpânire pe mine…ce era oare în mintea și sufletul celor care intrau ultimii și vedeau aglomerația dinăuntrul acelor imense cabine de duș? La ce se gândeau oare? Pentru că deja puteau anticipa că nu era vorba de un duș, ci de sfârșitul călătoriei, nu-i așa? Ultimele cinci-zece minute … atât de lungi…

Dacă e să-mi amintesc de vizita pe care am făcut-o la Auschwitz în urmă cu vreo câteva luni, îmi vine în minte un „înainte de” și un „după” acea zi. Noaptea de dinainte, curiozitatea, emoțiile și mirarea că în sfârșit voi călca pe acel pământ care a dat lumii atâtea filme de Oscar și romane cutremurătoare, m-au ținut trează. Seara de după însă, imaginile din acest cimitir fără morminte, m-au tulburat mai mult decât mă așteptam.

Neliniște în sufletul meu, două ore, pe șoseaua spre Oświęcim. Nu puteam să mă gândesc la altceva, decât la oamenii aceia, oameni în carne și oase ca și mine, care erau transportați acolo cu mai bine de jumătate de secol în urmă. Poate că a fost cam puerilă întrebarea pe care mi-am pus-o, apropiindu-mă tot mai mult de muzeu, când am văzut din microbuz, gazonul perfect, jardinierele cu petunii și balansoarele din curțile localnicilor din zonă. Ce simt ei sau, mai bine zis, cum se raportează ei la filmul de groază care s-a petrecut atât de aproape de casă? Cum trăiau înaintașii lor, știind ce se întâmplă după acele garduri ghimpate, înalte?

La sosire, când au început să ne împartă etichetele, ecusoanele și echipamentul audio în funcție de limba grupului cu care urma să petrecem câteva ore, m-am gândit că în puțin timp voi fi în acel punct de triere. Acel tragic și celebru loc. Stânga? Dreapta? Parcă istoria se repeta. Evident, alte vremuri, alt context.

O păpușă îmbrăcată într-o rochiță în carouri roșu și gri și un jerseuț maro împărțea aceeași vitrină cu câteva cămășuțe de copil, roase la mâneci și revere. Ceea ce a rămas din capul păpușii … părul blond, cârlionțat, așezat lângă. O bluziță tricotată. Câțiva papucei răsfirați, roșii, negri și desperecheați cu șireturi subțiri le stăteau martori, împărtășind frământări peste care a trecut atât de mult timp, care încă țin vii amintirile atât de întunecate și umbrite de frică și nesiguranță. În partea de sus, în colțul drept al vitrinei, abia dacă am observat-o, stătea o cămașă cam de aceeași mărime ca a celorlalte … ceea ce o făcea mai deosebită în ochii mei, au fost dungile albastre …

O altă încăpere … cea a încălțămintei. De o parte și de alta, două mormane de papuci, sandale și pantofi despărțite de un culoar și geamuri. Mi-a atras atenția o pereche de espadrile în albastru și roșu cu puțin toc, decupate în față și cu barete pentru glezne. Oare ce picioare le-au purtat? Și pentru cât timp? Poate erau noi, poate erau cele mai bune pe care le avea și tocmai de aceea le-a luat cu ea. Nu-i așa că avem acest obicei, de a lua cu noi în călătorie cele mai frumoase lucruri? Poate asta a făcut și ea … oricine ar fi fost.

Este deja un fapt cunoscut că evreii, țiganii, prizonierii ruși sau polonezii deportați atât la Auschwitz – Birkenau, cât și în alte lagăre naziste știau că merg să lucreze. Luau cu ei ce aveau mai de preț … haine, bijuterii, monede și multe altele … nimic nu se pierdea. În mare parte se reutilizau sau se reciclau.

Am vizitat singură aceste locuri. Întoarsă în Cracovia, unde eram cazată, aveam acel sentiment, pe care sunt sigură că l-am trăit fiecare, în care simțeam că dacă încep să le povestesc celor dragi de-acasă cum a fost, ies din starea pe care mi-a trezit-o acel loc … ca și cum întrebările lor m-ar aduce în acel „înainte de” ziua aceea. Am preferat să stau doar cu gândurile mele până seara. Până la urmă, am încercat să descriu ceea ce nu poate fi descris. Măcar o dată trebuie să mergi la Auschwitz-Birkenau, pentru că oricât ai citi sau ai vedea, apăsarea care te învăluie ca într-o ceață, încă de la intrarea în acele lagăre ale morții, nu poate fi descrisă în vreun fel.

Casandra Maxim