Emanoil Gojdu şi moştenirea sa
Unul din cei mai importanţi aromâni din toate timpurile, Emanoil Gojdu, se stingea la 3 februarie 1870 la Budapesta. Avocat de succes şi înstărit, Gojdu a ţinut cu tot dinadinsul să fie de folos tinerimii române ortodoxe şi după moartea sa. Primul preşedinte al fundaţiei Gojdu, care trebuia să administreze uriaşul patrimoniu imobiliar şi nu numai lăsat prin testament „acelei parti a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, care se ţine de credinţa răsăriteană ortodoxă„, a fost tot un aromân, prieten bun cu marele filantrop-mitropolitul Andrei Şaguna. Prin testament, reprezentanţa fundaţiei era alcatuită din mitropolitul Ardealului si înalţi ierarhi bisericeşti, dar şi din membri laici, figuri reprezentative pentru comunitate. Până în 1919, nu mai puţin de 1.359 de intelectuali români din Transilvania şi Ungaria îşi datorează cariera burselor Gojdu. Unul din şase absolvenţi români de universitate în Vestul şi centrul Europei din acea perioadă au fost “produsul” Fundatiei Gojdu. Bunăoară 14 membri ai Academiei Române, dintre care doi au fost şi prim-miniştri: Octavian Goga şi Dr.Petru Groza. Nume importante din elita intelectualităţii româneşti au fost de asemeni beneficiarii Fundatiei Gojdu: Victor Babeş, Traian Vuia, Constantin Daicoviciu sau Părintele Dumitru Stăniloaie.
Articol editat de , 3 februarie 2015, 13:36 / actualizat: 3 februarie 2015, 19:07
Perioada interbelică a găsit Fundaţia Godju în imposibilitatea de a-şi îndeplini misiunea. Regimul hortist a împiedicat orice negociere serioasă cu statul român pe tema aceasta. Totuşi, după tergiversări şi amânări, se ajunge la un tratat–cel din din octombrie 1937, care a intrat în vigoare în 1940 şi prevedea ca bunurile fundaţiei, prin intermediul guvernului român, sa fie restituite proprietarului de drept, adică fundaţia Gojdu. A venit însă Dictatul de la Viena din august 1940 şi iar s-a ales uitarea. În timpul dictaturii comuniste, nici RPR, ulterior RSR, nici Republica Populară Ungară nu au repus pe tapet chestiunea moştenirii Gojdu, în ciuda faptului că primul ministru comunist al României, Dr. Petru Groza, fusese el însuşi bursier al fundaţiei.
Astăzi, situaţia patrimoniului Gojdu este şi mai tristă. După 1990, statul român nu a reuşit sau nu a dorit îndeajuns să rezolve chestiunea cu Ungaria. Cu toate acestea, în 2004, după zece întâlniri bilaterale şi negocieri greoaie, se ajunge la un proiect de tratat prin care se crea la Budapesta o nouă Fundaţie pentru tineret Emanoil Gojdu, româno-ungară, la care cele doua state se angajau a contribui financiar pentru finanţarea unui institut strategic, a unui institut cultural, a unei biblioteci şi a unor spaţii pentru studenţi. Maghiariii se pun în mişcare şi în bugetul lor de stat prevăd chiar bani pentru cele convenite cu românii. La Bucureşti lucrurile funcţionează altfel, aşa încăt în 2005 respectivul tratat cu Ungaria cade în parlament. Eşec ce permite maghiarilor să denunţe de facto tratatul nedus la îndeplinire şi primăriei Budapesta să vândă mai tot ce mai era de vândut din patrimoniul Gojdu.
Cel puţin pe hârtie există încă o fudaţie Gojdu, exclusiv românească de astă dată, prezidată de IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului. Mitropolitul Clujului, Maramureşului și Sălajului, IPS Andrei, vice-preşedintele fundaţiei, este însă rezervat în privinţa şanselor de a mai recupera ceva: “A fost perioada comunistă. După ce a venit libertatea, multă ceaţă în ceea ce priveşte Fundaţia Gojdu. Lucrurile n-au ajuns la o finalitate, s-a demarat ceva, dar acum nu se prea întâmplă nimic. Sigur, prin definiţie creştinul este optimist, nu ne pierdem nădejdea. Nu ştiu ce se va putea recupera, însă oricum nu ne pierdem nădejdea. Nu este demersul nostru împotriva nimănui. Dar ar fi drept ca această fundaţie ce a izvorât dintr-un suflet de creştin ortodox să meargă înainte şi să nu fie înghiţită de valul vremelniciei.”
Cristian Ivaneş
