Şcoli, spitale şi biserici
„Şcoli, spitale şi biserici”, cred că aşa ar fi corect să spunem atunci când vorbim de priorităţile societăţii româneşti. Dacă Biserica ar fi fost o întreprindere privată, probabil că în România am fi avut mai multe lăcaşe de cult decât cârciumi. Unele, tot ce se poate, ar fi dat faliment, s-ar fi închis din lipsă de enoriaşi. Cum se închid şi locantele. Dar religia e, până la urmă, o problemă care, vrem nu vrem, ne priveşte pe toţi. Aşa că ar fi incorect să punem într-un talger numărul de şcoli construite şi în celălalt pe cel de biserici ridicate. Fac o paranteză aici: e interesant, despre şcoli, spitale, case, blocuri spunem că se construiesc. Despre biserici, îndeobşte, că se ridică. Ceea ce poate fi un semn tainic al legăturii noastre cu cerul. Biserica se ridică spre cer. N-am înţeles niciodată de ce în biserică credincioşii stau, de obicei, cu capetele plecate. Ar trebui, mă gândesc eu, să-şi înalţe privirile spre cer şi să păstreze smerenia în suflet, nu pe chip. Am încheiat mica paranteză pseudoteologică.
Articol editat de DSRNetworkAdmin, 9 februarie 2015, 14:14
Nu e vina Bisericii că, în timp ce şcoli şi spitale au fost desfiinţate, numărul lăcaşurilor de cult a crescut. E vina altora şi o ştim prea bine. E vina Sistemului, ca să folosesc un cuvânt la modă. În fond, nu a fost dărâmat un spital pentru a construi în locul lui o Catedrală. Vina Bisericii e atunci când îşi foloseşte influenţa în campanii electorale, atunci când exact înaintea „turnirului” electoral li se umflă conturile din bugetul de stat. Pe parlamentarul viitor-candidat nu-l mai interesează că în colegiul unde cere voturi ar mai fi nevoie de o grădiniţă, de o şcoală. Legătura directă cu electoratul se face prin biserică. Normal că se va zbate să obţină fonduri, în speranţa că preotul îl va aminti, lăuda la slujba de duminică. Încă n-am auzit pe vreun reprezentant al Bisericii (oricare ar fi ea) să spună cu umilinţă: ştiţi, mai bine dirijaţi banii spre construirea unei grădiniţe în cartier/oraş/sat. Cu biserica ne mai descurcăm noi cumva, mai primim o donaţie, mai contribuie enoriaşii…
M-am născut într-un mic spital comunal. Aveţi şi aici dovada că n-am murit la naştere:) Erau medici buni, pe vremuri, la ţară. Exista şi aparatură. Am învăţat într-o şcoală mare, cu peste 30 de copii într-o clasă. Am avut cabinete, laboratoare, sală de sport, bază sportivă. Dar, mai ales, am avut profesori foarte buni. Dovadă că mă citiţi acum:) În ultimii ani ai comunismului s-a ales praful de tot: spitalul s-a transformat în dispensar, după care dispensarul s-a desfiinţat. Umiliţi de condiţiile pe care le aveau, profesorii au plecat din sat (cei care n-au apucat să se stabilească acolo). Numărul copiilor a scăzut dramatic. Baza sportivă s-a degradat, epubretele din laboratoare s-au spart. Iar după 89, la puţin timp, terenul de fotbal a fost arat (se dăduseră înapoi pământurile), la şcoală copiii se numărau pe degetele de la două mâini, biblioteca s-a închis, cabinetele şcolare nu mai foloseau nimănui, scena căminului cultural s-a prăbuşit, bătea vântul prin uşa şi geamurile lui. În tot acest timp, numai biserica din inima satului a rămas dreaptă, falnică, înălţată spre cer. Numai ea era mărturia că satul nu murise, că trăia, că respira, că era viu, mai ales când de Paşti sau de Crăciun devenea, dintr-o dată, neîncăpătoare. Biserica şi, evident, bufetul satului…
Mi-aduc aminte, acum câţiva ani buni am fost la o nuntă, undeva într-un sat aşezat pe creasta unui deal. Un sat nici foarte mare, nici foarte mic. Locuitorii de acolo aveau o minunăţie de bisericuţă, jumătate din piatră, jumătate din lemn. Înăuntru nu cred să fi putut încăpea mai mult de 20-25 de oameni, fără să-şi sufle unul altuia în ceafă. Am dedus că oamenii se obişnuiseră cu bisericuţa lor, le ajungea. (Pe preot nu l-am întrebat, avea voce de rocker când cânta, mi-a plăcut. ) Dar, întorcându-mă de la biserică, am numărat, până în celălalt capăt al satului, vreo 5 cârciumi, deschise evident, după 1990. Unde era şcoala? Şcoala se afla, am aflat mai târziu, în celălalt sat, aşezat la poalele dealului. Păi, nu despre priorităţile societăţii vorbim noi aici?
Dan Moşoiu