Cartea de weekend: romanele de dragoste din literatura română

Dacă tot ne-am însuşit în stil american ziua aceasta a îndrăgostiţilor, la Cartea de weekend ne-am gândit să vă sugerăm  spre relectură câteva romane celebre de dragoste din literatura română. Sugestiile nu sunt ale noastre, sunt ale câtorva cunoscuţi scriitori clujeni pe care i-am întâlnit zilele trecute la sediul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, imediat după o lansare de carte. Am început cu preşedinta Filialei, criticul şi istoricul literar Irina Petraş care a ţinut să-şi argumenteze opiniile despre romanul sau poveştile de dragoste.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 14 februarie 2015, 18:03 / actualizat: 14 martie 2024, 15:04

„De foarte devreme am înţeles şi am adâncit această idee, că iubirea este un construct şi că poveştile de iubire, cele ca în cărţi şi ca în filme, au făcut şi bine, pe de o parte, dar au făcut şi mult rău. Scriitorii au născocit poveşti de iubire fantastice care durează până la moarte – aici îi numesc şi pe autorii de basme –, deci iubirile acelea nemaipomenite în care cei doi n-au nici o clipă de pauză în iubirea lor, se iubesc până la moarte, sunt gata să moară unul pentru celălalt… Şi-n copilărie eram foarte nemulţumită când citeam un basm care se încheia cu prinţesa care se întâlneşte cu prinţul, se iubesc foarte tare, are loc o nuntă şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Eram îngrozitor de nemulţumită de acest final. Cum adică? Ce s-a întâmplat în clipa imediat următoare de la nunta lor? Ce s-a întâmplat în anii următori? Voiam să ştiu cât de lungă a putut fi această fericire a lor. Şi aveam deja bănuiala că nu a durat mult. Să citeşti şi să crezi poveşti super-pătimaşe în care iubirea este ca-n cărţi şi ca-n filme, care nu se termină niciodată, nu înseamnă decât să trăieşti într-o iluzie şi să nu te bucuri de iubirea aceea adevărată dintre doi oameni, de prietenie, de încredere, de simpatie, de dorinţa de a-l ajuta pe celălalt, de tot ce înseamnă, de fapt, nişte adânci sentimente între un bărbat şi o femeie. Aceste sentimente adânci sunt puse în umbră şi nevalorizate cum se cuvine tocmai pentru că toată lumea pariază pe iubirea cu „ah” şi „oh” până la moarte. Cu toate astea, nu pot să spun că nu se va citi – o fac şi eu cu mare plăcere – „Tristan şi Isolda” sau „Romeo şi Julieta”.

Dar, apropo de romane de dragoste, sigur, am citit de la „Elevul Dima dintr-a şaptea”, până la „Rusoaica”, romanul lui Gib Mihăiescu care circula pe ascuns în vremea mea. Erau poveşti din care reţineam şi relaţia dintre un „el” şi o „ea”, dar mai ales ceea ce se putea întâmpla sub tensiunea acestei poveşti de iubire. Povestea de iubire o receptam ca pe un cadru care scoate în evidenţă altceva. Adică: dăruire, viaţă, moarte, ură. În „Patul lui Procust” sau „Ultima noapte de dragoste…”, romanele lui Camil Petrescu, e vorba de poveşti de iubire, de gelozie şi de trădare. Dar cel mai mult mi-a plăcut să văd în ele – recunosc, asta e deformarea mea, nici măcar profesională, ci biografică, de construcţie intimă – frumuseţea privirii care creează. Pentru că, în momentul în care bărbatul îndrăgostit priveşte femeia pe care o iubeşte, privirea lui devine una care creează şi care e în stare să spună prin cuvânt, să sculpteze în cuvânt un picior prelung, un obraz, un colţ de ochi, o mână care parcă dansează strângându-şi blana la gât. Această privire care creează mi s-a părut întotdeauna mai demnă de atenţie, decât ceea ce se numeşte simplu şi, după mine, extrem de banal, poveste de iubire. Din marea poveste de iubire dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle nu m-au interesat amănuntele, nici cuvintele drăgălaşe pe care şi le spuneau în scrisori, dar am reţinut de acolo tensiunea pe care el şi-o putea induce, în aşa fel încât poezia să-i devină şi mai vibrantă, şi capacitatea Veronicăi de a se situa în această lumină a poeziei lui Eminescu şi de a încerca să aibă măcar o fărâmă de lumină proprie în poezia ei.”

Ce roman de dragoste i-a plăcut cel mai mult prozatorului Alexandru Vlad?

„Cel mai frumos roman de dragoste din literatura română e „Adela” de Ibrăileanu. Este un superb roman de dragoste. Sigur, mai sunt şi altele, dar la ăsta mi-a rămas inima. Când l-am citit prima oară nu eram familiarizat cu poveşti de iubire între oameni care au asemenea diferenţe de vârstă, scrise cu o linişte totală, o dragoste care nu se consumă temperamental, ci un pic altfel… M-a fascinat, rămâne pentru mine şi acum pe locul întâi. Dar aproape în fiecare roman este ascunsă o poveste de dragoste, chiar şi în romanele cărora nu le zicem de dragoste… Aş mai aminti un roman al unui mare scriitor italian, născut în Bucovina, aparţinând cu ceva literaturii române, este o superbă poveste de dragoste în „Amintirile unui antisemit” de Gregor von Rezzori, o povestire atât de frumoasă care dă clasă povestirilor lui Eugen Barbu despre iubirile din mahalalele Bucureştiului. Cu cartea asta îl consider pe Rezzori ca aparţinând literaturii române.”

Poeta şi prozatoarea Doina Cetea are câteva opţiuni ferme în ceea ce priveşte romanele de dragoste, descoperite mai ales în adolescenţă.

 „Încă din copilărie îmi plăcea să citesc, mai ales în vacanţele de vară, când mă relaxam în grădina casei. Atunci am început să citesc prima dată Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”. Referindu-mă la romanele de dragoste, sigur, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. Apoi, „Pânza de păianjen”, Cella Serghi, „Maitreyi”, Mircea Eliade, o carte pe care am descoperit-o mai târziu într-o bibliotecă ascunsă, să zic aşa, şi George Călinescu, „Enigma Otiliei”. Mi-aduc aminte ca prin vis că mi-au plăcut foarte mult prozele scurte ale lui Mihail Sadoveanu unde erau nişte poveşti de dragoste extraordinare.”

Pentru criticul şi istoricul literar Mircea Popa romanul românesc de dragoste se regăseşte mai ales în perioada dintre cele două războaie mondiale.

„În general scriitorii noştri interbelici s-au preocupat de tema aceasta a iubirii. Aş menţiona câteva romane mai interesante din epoca interbelică, începând cu „Adela” a lui Garabet Ibrăileanu, dragostea dintre o tânără şi un om mai în vârstă. Apoi, cele două romane ale lui Mihail Sebastian, „Oraşul cu salcâmi” şi „Accidentul” „Cartea nunţii” a lui George Călinescu şi romanele lui Anton Holban, „O moarte care nu dovedeşte nimic” şi „Ioana”. Aş adăuga şi romanul „Lorelei” al lui Ionel Teodoreanu, un roman epistolar care surprinde dragostea dintre o elevă şi profesorul ei.”

Scriitoarea Gabriela Lungu s-a referit la unul dintre romanele literaturii italiene pe care l-a oferit, prin traducere, publicului românesc.

„Cel mai frumos roman de dragoste din literatura italiană este un roman care vorbeşte puţin despre dragoste, dar vorbeşte mult despre dragostea de sine însuşi. Este vorba despre „Lunga viaţă a Mariannei Ucria”, de Dacia Maraini, romanul care mi-a dat cele mai mari satisfacţii traducându-l, nu numai pentru că am primit un premiu internaţional de traducere. Am cunoscut-o pe autoare, am avut două sau trei prezentări frumoase în România… De ce spun cel mai frumos roman de dragoste? Pentru că este povestea unei tinere surdo-mute care, într-o Sicilie a secolului al XVIII-lea, ar fi putut să rămână legumă, să nu poată niciodată comunica. Se născuse într-o familie aristocrată unde femeilor nu li se dădeau nici un fel de drepturi, eventual erau învăţate să brodeze sau să cânte la pinetă, iar Marianna, pentru că se iubeşte pe sine însăşi, învaţă să scrie ca să poată comunica cu ceilalţi. Eu îl consider cel mai frumos roman de dragoste.”

În fine, teatrologul şi criticul literar Claudiu Groza crede că adolescenţa este perioada potrivită pentru a te îndrăgosti definitiv de acest tip de roman.

„Primul roman de dragoste care îmi vine în minte, şi nu trebuie să fac un prea mare efort pentru asta, este „Adam şi Eva” al lui Rebreanu care, pentru mine, a fost o lectură formidabilă în adolescenţă, m-a marcat foarte-foarte tare. După aceea ar fi, evident, „Maitreyi” a lui Mircea Eliade, care a fost, iarăşi, o lectură de mare impact asupra mea, tot în adolescenţă. Cred că atunci e momentul când rezonăm foarte acut la asemenea tip de roman. Apoi, „Lorelei” a lui Ionel Teodoreanu… Şi au mai fost şi altele, cu siguranţă.”

Nouă nu ne mai rămâne decât să vă urăm lectură plăcută!

Dan Moşoiu