La Căminul cultural, s-a făcut un mare bal!
Fredonând celebrul cântec („Bal la Apahida”) al nu mai puţin celebrei formaţii Semnal M şi parafrazându-i versurile, am pornit în căutarea Căminelor culturale, din Cluj înspre judeţul Sălaj. Primul popas, în Sânpaul, unde am aflat că de Căminul cultural se ocupă preotul din localitate, care era, însă, plecat la Cluj. În faţa Căminului, o doamnă ne-a mărturisit:
Articol editat de DSRNetworkAdmin, 16 februarie 2015, 09:25
„Nimic nu se întamplă aici. Numai înmormântări se fac, altceva nimic. Căminul e renovat, e amenajat, e făcut frumos, dar chiar numai mese de înmormântare… De Revelion parcă au făcut tinerii ceva, dar în rest nu se face nimic, ca în toate satele, de fapt. Chiar mă înregistraţi?”
Am intrat în Primărie, dar edilul şef al comunei era şi el plecat din localitate. L-am găsit pe viceprimar, căruia i s-a părut prea greu drumul până la Căminul cultural, adică peste drum. Ne-a spus, pe un ton răstit, să ne programăm mâine. I-am mulţumit, am plecat mai departe şi ne-am oprit în Topa Mică, unde am stat de vorbă cu patronul uneia dintre cele două plăcintării, aşezate în inima satului, lângă izvorul cu apă rece, dar cu debit din ce în ce mai scăzut.
„Cămin cultural avem, unde a fost magazinul vechi, dar nu se prea face nimic în el. L-au renovat anul trecut şi e folosit mai ales de către tineret, pentru discotecă, pentru onomastici, majorate. Când mai sunt înmormântări şi nu-i unde face masa de pomenire, se ţine la cămin. Că asta-i trebuie unui sat. Înainte de 1989, din ce ţin minte, se mai făceau jocuri de Paşti şi discoteci.”
În Topa Mică s-a născut unul dintre marii poeţi ai noştri.
„Da, ştiu, Ioan Alexandru! Numai Şcoala generală din Sânpaul mai aminteşte de el, îi poartă numele. În casa din Topa nu locuieşte nimeni, are o inscripţie acolo, în rest n-a rămas nici o amintire. Mai vin din când în când un nepot care e plecat la muncă în străinătate şi un frate care-i stabilit la Cluj să se ocupe de casă, dar, în rest, nimeni, şi casa se degradează. Din ce ştiu, Primăria îi duce pe localnici, pe cei care vor să meargă, în data în care a fost înmormântat, la Mănăstirea Nicula, cu un microbuz, pentru o slujbă în pomenirea lui.”
De cum urci şi, mai apoi, cobori Dealul Topei, ajungi în Sâncraiu Alamaşului. Căminul cultural e în centrul satului. Un lacăt greu şi ruginit atârna pe uşă. La intrare, pe perete, o inscripţie: „Căminul cultural Ştefan Răcăşan”. Ne-am uitat pe geam: câteva mese lungi, în dezordine, peste care erau aşezate coli imense de hârtie albă. Am traversat strada şi am intrat în magazinul sătesc unde i-am dat bineţe unei doamne în vârstă care, în lipsa clienţilor, privea la televizorul aşezat pe frigider. Cine să fi fost Ştefan Răcăşan?
„Apoi, eu sunt mai tânără, nu l-am cunoscut. O fost preot, nu preot o fost? În Cămin nu are loc nimic. Îi afişat acolo că duminică îi şedinţă cu pământu’, cu primariu… Când îi înmormântare se face masă. Ce să se facă altceva? Tineret, scumpă, nu-i nimeni la noi. Când mai moare câte un om, şi dacă n-are familia şură, atunci fac masa la Cămin. Familiile care-s pe-aci, pe aproape. Care-s la capătul satului nu vin. Înainte era acolo, dragă, joc, dansuri, oarecând, pe vremuri. Acolo se aduna toată lumea, la Cămin. Da’ nu mă mai înregistraţi, că mi-i ruşine.”
Sâncraiu Almaşului aparţine de comuna Zimbor, judeţul Sălaj. În centrul de comună l-am găsit pe primarul Gabriel Mureşan care, culmea, într-o mică şedinţă, vorbea tocmai despre căminele culturale.
„În 2008, când am preluat Primaria, starea Căminelor era deplorabilă. Am reuşit în 2012 să terminăm renovarea la Căminul din Sutor, am început, în paralel, şi renovarea Căminelor din Chendremal şi Sâncraiu Almaşului. Anul trecut am avut inaugurarea la Chendremal, cel târziu în 2016 sperăm să-l terminăm şi pe cel din Sâncrai. Ce-i important, renovarea celor trei Cămine a fost realizată din fonduri proprii. Mai avem Căminul din Zimbor care e foarte mare şi necesită un buget pe care nu ni-l putem permite din fondurile Primăriei. Dar este aprobată la Centrul Naţional de Investiţii renovarea acestui Cămin şi sperăm ca anul acesta să se şi finanţeze. La inaugurare, în fiecare Cămin am făcut un spectacol. Dar în ele nu se desfăşoară activităţi culturale, mai mult mese după înmormântări, se închiriază pe o sumă modică, 50 de lei. Mai sunt onomastici, chiar nunţi. Când se va termina Căminul din Zimbor, acesta fiind cel mai mare sat din comună, se vor desfăşura acolo şi activităţi culturale. În celelalte sate, e populaţie foarte puţină şi îmbătrânită.”
La Sânmihaiu Almaşului, undeva în jurul orei 11, primarul lipsea din birou. L-a sunat, la rugămintea noastră, doamna secretară. Dar edilul avea o treabă, aşa că am ajuns în comuna Hida, unde ne-a întâmpinat primarul Dumitru Petruş.
„Comuna noastră are 8 sate aparţinătoare, cu centrul de comună la Hida. După anii ‘70 s-au construit în fiecare sat Cămine culturale, acolo unde ele nu existau. La Hida urma să se facă o Casă de cultură, care s-a tot amânat, iar după Revoluţie s-a renunţat la idee. În prezent, Căminele culturale sunt utilizabile, am modernizat câteva dintre ele, şi aici aş vrea să amintesc Căminul cultural din Racâş, renovat pe un program european, pe Măsura 32, pe care o ştie toată lumea. Şi Căminul din Hida se află în renovare, tot pe un program european, dar pe un grup de acţiune locală. Celelalte Cămine sunt funcţionale. Sigur, au un grad de uzură, dar încercăm să le modernizăm tot prin programe europene. Eu sunt primar din 2000, dar am încercat ca fiecare Cămin cultural să fie funcţional, chiar dacă satele sunt depopulate. Prin programele europene am încercat să păstrăm arhitectura Căminelor culturale şi aici sunt foarte mulţumit de cele din Racâş şi Hida unde am mers pe forma iniţială pe care au fost ele construite. Sunt cămine foarte vechi şi ţin foarte mult la arhitectura acestora. La Hida am avut un Cămin de prin 1890, a fost foarte mic, când am venit eu la Primărie era destul de degradat, am încercat şi am reuşit să-l transform într-o sală de spectacole, de conferinţe, de alte întâlniri, politice sau profesionale. L-am transformat în amfiteatru, cu scaune fixe, iar lângă el am făcut o sală pentru alte evenimente, nunţi, mese după înmormântări şi altele. În restul satelor, Căminele sunt utilizate mai mult pentru mesele de la înmormântări.”
Am mers mai departe şi ne-am oprit în comuna Bălan. Cinci minute de îngăduinţă ne-a cerut primarul Isaia Maghiar, cinci minute cronometrate pe ceas. De către domnia sa. După care, ne-a invitat în birou şi a răspuns întrebărilor noastre.
„Căminele din comuna Bălan, în număr de 5, sunt puse la punct din toate punctele de vedere. S-au făcut lucrări de modernizare, s-au schimbat uşile, geamurile, s-a pus gresie, faianţă, s-au instalat grupuri sanitare. Căminul din satul Gălpâia este încă în renovare, pentru că acolo a fost un conac şi am apelat la Programul 322, iar în termen de două luni e rezolvat şi acesta. Din cinci Cămine, două au încălzire centrală, la alte două se finalizează acum. Mai rămâne unul pe care l-am prins într-un program de reabilitare prin C.N.I. În aceste Cămine, activitatea culturală a scăzut, din păcate, pentru că din 3 800 de locuitori, cât are comuna Bălan, majoritatea sunt bătrâni. În plus, cultul penticostal ne-a „luat” cel puţin un sfert din tineri, şi ei au activităţile lor, specifice. Sunt mult mai bine organizaţi, faţă de cum suntem noi, ortodocşii. Sigur, nu suntem chiar o comună moartă! Avem activităţi şcolare care se desfăşoară în Căminele noastre. Am ţinut un concert de colinde unde l-am avut invitat inclusiv pe Ştefan Hruşcă. Apoi, în fiecare an vine grupul domnului profesor Chezan. Nu avem activităţi cum erau înainte, dar, totuşi, mai sunt… Înainte erau grupuri vocale în cadrul şcolilor, al Căminelor, era o activitate culturală mai susţinută. Mă uit la televizor şi văd că în unele localităţi s-a păstrat tradiţia, că e sprijinită. Noi, în Bălan, avem o problemă inclusiv cu costumele naţionale. Când am avut concertul de colinde, ne-am trezit că nu mai există în sat costume, am fost nevoiţi, pur şi simplu, să le împrumutăm, ba chiar să cumpărăm vreo 20 de costume din Gălpâia, de la cei care le mai aveau în lada de zestre, ca să dăm un aspect, totuşi, festiv, tradiţional evenimentului. Nu ştiu ce-au făcut cu ele, le-au vândut, le-au împrumutat şi li s-a pierdut urma…”
În concluzie, majoritatea Căminelor culturale, din satele prin care am trecut, sunt, datorită primarilor, Consiliilor locale, renovate şi funcţionale. Chit că în ele, de cele mai multe ori, oamenii se întâlnesc pentru a-i pomeni pe cei plecaţi dintre ei….
Dan Moşoiu
