Comuniştii şi ura faţă de ţăran
Procesul de distrugere sistematică a ţărănimii române, sau colectivizarea agriculturii din România, a pornit brusc şi violent, prin decretul 84 din 2 marie 1949, ce intra în vigoare din noaptea imediat următoare. Acţiunea propriu-zisă l-a luat prin surprindere pe ţăranul român, fiincă PCR, cel puţin între 1945-1948, susţinea declarativ proprietatea ţărănească individuală. Mai mult, broşurile electorale din toamna anului 1946 căutau să asigure ţărănimea că nu are a se teme să-i susţină pe comunişti în alegeri, nedând niciun semnal că peste doar câţiva ani pământurile şi agoniseala atâtor generalţii vor dispărea peste noapte.
Articol editat de , 4 martie 2015, 06:00 / actualizat: 4 martie 2015, 15:51
În zilele ce au urmat, Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a dezlănţuit ceea ce s-a numit eufemistic transformarea socialistă a agriculturii. Motivele lui Dej şi compania ţineau mai ales de plata despăgubirilor înrobitoare pe care noua Republică Populară Română trebuia să le plătească Uniunii Sovietice, iar sistemul cotelor, precursor al dezastrului ulterior al colectivizării totale, înlesnea umplerea trenurilor româneşti cu cereale care luau apoi agale drumul Rusiei Sovietice. A fost momentul ruinării brumei de simpatie pe care ţăranul român o mai putea nutri faţă de comunişti. S-au consemnat atunci tragedii familiale zguduitoare. Ţăranii îşi omorau animalele plângând, doar să nu le fie luate cu forţa, iar alţii ceva mai înstăriţi şi-au îngropat câte un tractor sau plug, sperând în secret că va veni ziua când le vor scoate din nou la lumină.
Cei mai mulţi nu am mai apucat însă acea clipă. Comuniştii nu şi-au ascuns ura şi până la urmă teama faţă de tărănime, chair Ana Pauker comentând în 1951, înainte să cadă în dizgraţie, că „e şi azi un mic capitalist în felul lui ţăranul individual mic burghez.” Modelul lui Dej al colectivizării a fost cel stalinist de la sfărşitul anilor ’20. Comuniştii de la Bucureşti nu au ţinut seama de faptul că în URSS colctivizarea dusese la foametea din 1932-1933, care a făcut milioane de victime. În alte ţări ale blocului comunist, activiştii locali, cu excepţia Albaniei, au încercat să evite pe cât le-a stat în putinţă, atât practicile generalizante din Uniunea Sovietică, cât mai ales efectele lor catastrofale. Iugoslavia lui Tito a renunţat deschis la colectivizare chiar în anul morţii lui Stalin, 1953. Alte ţări ale blocului au permis ca o parte a agriculturii să rămână în mâini private (ca de exemplu zootehnia în Republica Populară Ungară), fiind conştiente că alternativa ar fi fost foamete, proteste şi răscoale. S-a întâmplat în România anilor ’50, în mai toate regiunile, unde ţărani disperaţi au luat furca în mână, nemaiavând ce pierde. Represiunea regimului a fost deosebit de violentă – arestări, schingiuriri, execuţii sumare la margine de pădure sau pe malul râului, ori deportări în zone îndepărtate.
Rezultatul colectivizării forţate a fost un dezastru cu consecinţe care s-au extins până în ziua de azi. În anii 1980, efectivele de animale crescute în micile gospodării ţărăneşti, pe 15% din suprafaţa agricolă rămasă în afara CAP-urilor, reprezentau aproximativ 50% din efectivele totale. Nimeni ştie exact numărul ţăranilor români omorâţi deliberat sau morţi de inimă rea în urma pierderii pământurilor. Aproximativ 40.000 au fost deportaţi în Bărăgan. Criza alimentară din România anilor ’80, rezultat al deciziei nebuneşti de plată anticipată a datoriie externe şi al dezastrului din agricultura socialistă, a contribuit la degradarea fizică şi morală a României, care la momentul 1989 se găsea în cel mai de jos punct al existenţei ale. Anii ’50, perioada Dej şi apoi Ceauşescu au marcat atât de profund textura intimă a fiinţei naţionale, încât astăzi nimeni nu ştie când şi dacă traumele acelor ani nefaşti şi rezultatele lor vor putea fi surmontate.
Cristian Ivaneş
