Ascultă oameni de poveste: Grigore Leşe
Fiecare om are povestea lui dar uneori povestea devine mai mare ca omul, iese din el ca să ajungă la ceilalţi.
Articol editat de Carmen Sas, 11 martie 2015, 22:00 / actualizat: 12 martie 2015, 14:19
Grigore Lese
Grigore Leşe s-a născut în ţara lui Pintea şi a învăţat să cânte de la mama lui. Vorba lui e răscolitoare şi atât de diferită de ceea se aude astăzi pe la radio sau la televizor. Cântecul şi maniera lui de cântat sunt autentice – le-a păstrat şi le va păstra aşa pentru totdeauna.
”Cântatul este pentru noi un har, un dat transcedental care nu depinde de noi. Aş spune două versuri din Maramureş: “am noroc că ştiu cânta, că mi-astâmpăr inima. Horile-s de stâmpărare, la oameni cu supărare.” Cred că sunt cele mai profunde versuri care s-au spus vreodată despre muzică. Este o poveste la noi în Maramureş, care spue aşa: după ce se năştea copilul, i se punea în apa în care era ciupăit, un clopoţel de alamă, ca noul născut să cânte frumos – iată prima dorinţă a mamei. (Apoi) se punea un band de argint, să fie copilul curat. Sosind cu copilul de la botez, îl aşezau în fruntea mesei, să fie tăt de cinste. Tatăl copilului juca cu nănaşa, care avea copilul în braţe, ca noul-născut să fie jucăuş.” (Grigore Leşe)
L-am întrebat pe Grigore Leşe ce tip de melodie exprimă cel mai bine sufletul poporului nostru ?
”Cred că horea în grumaz exprimă cel mai bine sufletul poporului român. Într-o hore (într-un cântec de aceasta factură) omul şi-a pus tot sufletul. A folosit şi instrumente construite de el, instrumente care să fie aproape de sufletul lui: fluierul, tilinca, toaca.” (Grigore Leşe)
Grigore Leşe nu a rămas doar un rapsod local, închis în universul lui ci a decis să colinde satele pentru a culege alte şi alte melodii ascunse în sufletul românului.
Când e pe scenă, Grigore Leşe ne poartă înapoi în timp, pe când “a cânta” era ca un ritual al omului care vroia să se împace cu lumea.
Dar pe scenă, în faţa unui public, totul e diferit, trebuie să spui o poveste adevărată despre muzicile de ritual, despre arhetipuri sau despre trecerea omului prin diferite momente vieţii sale.
Grigore Leşe spune că: „…noi am venit aicea ca să punem această muzică în…lojă. Scena este altarul culturii, este ca şi altarul unei biserici; acolo nu intră oricine. Actul artistic presupune profesionalism, pregătire superioară în domeniu. Nu e de ajuns să provii din mediul sătesc, să pretinzi că eşti artist şi că te pricepi. Deci acum (credeţi că) noi vrem să aducem ţăranii în scenă? În primul rând, ţăranii nu cântă sincer în scenă. Pentru ţăran, scena este câmpul, pădurea şi gospodăria. Noi, care ne pretindem artişti, trebuie să creăm imaginea ţăranului, a sufletului lui, prin voce. Iar noi, interpreţii de pe scenă, trebuie să o cântăm nu cu gura, ci cu sufletul. Apoi (artişti) de ăştia sunt puţini.” (Grigore Leşe)
Dincolo de mesajul imediat, Grigore Leşe vrea să ne transmită că imaginea ţăranului trebuie să rămână în noi, ca a unui om care lucrează necontenit pământul, pământul fizic şi pe cel al simţirii sale. Iar munca e acompaniată de vers sau cîntec, care au devenit în timp nişte obişnuinţe ritualice. Căci omul este liber doar prin muncă, cântec şi rugăciune.
Cristian Zoicaş
Nu uitaţi, Radio Cluj poate fi ascultat şi on line, AICI.
