Răutatea semenilor şi nevoia de iubire
Convieţuirea şi relaţiile interumane sunt, fără doar şi poate, experienţele cotidiene cele mai dificile, întrucât ele presupun un adevărat exerciţiu de acomodare cu celălalt şi de acceptare a lui cu bune şi cu rele, dar şi de limitare a propriului fel de a fi.
Articol editat de DSRNetworkAdmin, 13 martie 2015, 06:00 / actualizat: 13 martie 2015, 10:51
În acest context, evenimentele recente de pe agenda publică şi, nu mai puţin experienţa cotidiană a dialogului cu celălalt, ne oferă de cele mai multe ori proba unei atmosfere sociale și umane, care poartă în ea o mare încărcătură de ură. Acest fapt este resimțit în toate aspectele vieții, de la simplele relații interumane, la luările de poziție ale politicienilor, ale noastre, dar mai ales în viața de zi cu zi.
Un mare capital de ură s-a acumulat, tot mai mult în ultimii ani, pe fondul lipsei unor lideri care să inspire încredere, a egoismului generalizat, a lipsei de respect, a lipsei de dialog real în spațiul public, dar și ca o neputință a noastră de a ne gândi unii la alții, de a ne accepta și de a fi îngăduitori. Ura se transmite difuz și deteriorează vizibil relațiile umane și ne face tot mai neputincioși de a mai trăi bucuria comuniunii și a întâlnirii, dar și de a gândi prezentul și viitorul ca pe un proiect comun.
Din această perspectivă, exercițiul acceptării celuilalt, care este esențial în construirea unei atmosfere sociale sănătoase, rămâne unul dificil, și de aceea, nu întâmplător Sfinții Părinți spuneau că cel mai greu lucru în această lume este să ne suportăm unii pe alții. Dar totul însă începe de la cum privim lucrurile.
Un om poate fi un accident sau o povară în viață, dacă ne limităm doar la experiențele nefericite, la răutăţile acestuia și la disconfortul pe care ni-l produce acceptarea lui. Dar, în același timp, poate fi un dar al lui Dumnezeu, dacă privim lucrurile din perspectiva darurilor fiecăruia, care se întâlnesc și care dau o bogăție și mai mare, şi oferă astfel garanţia unei vieți rotunde și împlinite.
Toate acestea țin însă de cantitatea de iubire și de încredere pe care o putem investi în oameni. Pentru faptul că ne lipsește puterea de a iubi și mai ales curajul de a ne asuma iubirea, viața nu are sens, iar societatea nu progresează la modul real. Mai mult, în absenţa ei, din cel de lângă noi, va rămâne doar răul şi imperfecţiunea. A urî, înseamnă a te lăsa prizonierul propriilor slăbiciuni şi a neputinţei de a-l accepta pe cel care este mai bun decât tine.
Atunci când iubești, în primul rând respecți și nu te privești pe tine ca măsură și început al tuturor lucrurilor. În încercarea aceasta de a defini iubirea ca exercițiu al libertății, Fericitul Augustin dădea cea mai completă definiție acestui sentiment, într-un îndemn, pe cât de curajos, pe atât de dumnezeiesc: Iubește și fă ce vrei! Acest îndemn este unul de a face din iubire un mod de a trăi și de a ne privi viața și viitorul. Asumându-ne iubirea ca fel de a fi, ne asumăm libertatea în cel mai înalt nivel, când a face ce vrei echivalează la modul absolut cu a face ce trebuie. Pentru că atunci când iubim nu ne mai permitem nici excesul, nici ura, nici egoismul, ci doar puterea de a ne bucura pentru ceilalți și de a ierta răutăţile lor. Iubirea oferă acea cenzură necesară în faţa tuturor răutăţilor care vin spre noi de la oamenii care nu ne pot iubi sau înţelege.
A ne asuma iubirea ca mod de gândire înseamnă a nu mai fi mărginiți în propriul egoism, ci a fi conștienți că tot ceea ce facem și gândim trebuie să o facem avându-i în minte pe cei din jurul nostru și, de ce nu, și pe cei care vor veni după noi, pentru că iubirea garantează prezentul, dar mai presus de toate, pregătește cu grijă viitorul.
Totuși, iubirea rămâne proiectul personal al fiecăruia, pe care trebuie să îl asumăm cât mai mult în ființa noastră și să îl traducem în fapte de viață, care vor da în final și măsura societății în care trăim. Chiar dacă așteptăm lideri capabili să întrupeze aceste calități și să fie transmițători ai iubirii, nu o pot face în contextul în care publicul spre care se adresează este măcinat de ură, dar o pot face fiind ceva mai responsabili cu cei pe care îi reprezintă și pentru care trebuie să inspire, în primul rând, încredere și onestitate. Dar, pentru început, le putem cere să nu mai fie transmițători ai acestui capital al urii.
Cu toate acestea, iubirea nu anulează spiritul critic și nu lasă omul într-o atitudine amorfă, ci dimpotrivă. Așa că, dacă criticăm, să o facem din iubire pentru a îndrepta, dacă ne revoltăm să o facem doar în numele iubirii și al responsabilității, dacă strigăm, să fie din iubire, dar mai presus de toate, să nu uităm că iubirea ne cheamă să iertăm și să renunțăm la acel capital al urii care ne răpește bucuria de a mai fi oameni.
Bogdan Ivanov
