Oameni de poveste: Radu Ţuculescu, la „umbra penei de gâscă”

Radu Ţuculescu s-a născut în 1 ianuarie 1949 la Târgu-Mureş. Prima lui iubire avea să fie muzica, aşa că a absolvit în 1972 Conservatorul „Gheorghe Dima”, la secţia vioară. După terminarea facultăţii, a devenit redactor la Radio Cluj, iar mai apoi realizator de programe la TVR Cluj. Aproape ca orice prozator care se respectă, Radu Ţuculescu a debutat publicistic cu… poezie.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 30 aprilie 2015, 06:28

Am debutat cu poezie, la 16 ani, într-o revistă de elită, zic eu, revista Steaua, cu o pagină întreagă… Şi orice adolescent ar fi continuat după acest debut, nu?, alături de Ion Mircea, de Dinu Flămând… Eu, după ce mi-am văzut poeziile tipărite, nu am mai scris un rând. Aveam 16 ani, eram proaspăt venit în Cluj, stăteam la internat şi scriam de multă vreme proză, cu ghilimelele de rigoare, sigur. Ştiu că în clasa a patra am scris primul meu „roman”, Aventurile vasului Elba… Păstrez şi acum caietul şi îl revăd cu emoţie.

Reghinul copilăriei şi studiul muzical aveau să fie amprentele care, peste ani, i-au marcat scrisul. Am crescut într-un oraş în care erau unguri, evrei, români, ţigani sau romi, cum vreţi să le spuneţi. Pe aceeaşi uliţă, uliţa copilăriei, îl aveam pe Korci în stânga, pe Emil Moldovan în dreapta, vizavi o evreică… Ne înţelegeam extraordinar de bine, nimeni nu ne spunea că trebuie să ne batem între noi, habar nu aveam de treaba asta. Vorbeam mai mult în germană, pentru că eram foarte mulţi înscrişi la şcoala germană. Sigur, și în româneşte… Cred că de înjurat, ne înjuram mai mult în ungureşte.

Dar treaba asta, inconştient, te marchează, multiculturalitatea, nu?, pentru că altcumva era crescut Korci, altcumva era crescut Emil acasă, cu toate că locuiam pe aceeaşi stradă. Lucrul acesta cred că şi-a pus atunci pecetea şi cu timpul cred că a avut un efect benefic asupra mea ca prozator. Şi, bineînţeles, muzica! Pentru că, într-un fel, te ordonează. Cum am învăţat să scriu la vioară şi să studiez, aşa am învăţat să scriu. Eu scriu destul de greu şi tot timpul am fost obsedat că n-am făcut Filologie, vezi Doamne, să învăţ cum să scriu. Dar vorba lui Petrică Poantă, care m-a ajutat foarte mult, Dumnezeu să-l odihnească, zicea: foarte bine că n-ai învăţat cum să scrii o povestire! Scrie aşa cum simţi tu. Şi, apropo de muzică… Am făcut vioară vreo 17 ani, dar cred că şi când cântam făceam proză, de fapt.

O altă mare pasiune a lui Radu Ţuculescu a fost teatrul. Doar o întâmplare nefericită, specifică vechii epoci, l-a împiedicat să debuteze ca dramaturg.

Mi-am făcut o trupă de teatru, încă din primul an de facultate, eram la Conservator… Am montat foarte multe piese, majoritatea scrise de mine. Şi am vrut să debutez cu teatru, nu neapărat cu proză. Nu ştiu, îmi era mie o teamă de proza asta… Am predat volumul de teatru în 1971, înainte de celebrele Teze ale lui Ceauşescu, dar mi s-a respins total, ba chiar mi s-a interzis să se mai joace. Şi atunci am zis, gata, nu mai scriu un rând! Cât despre proză, tot timpul cred că mi-am spus că vreau să devin prozator, dar n-am devenit decât spre 30 de ani. Am debutat foarte târziu. M-au „ţinut” cam 5 ani cu volumul…

Vânzătorul de aripi, Ora păianjenului, Degetele lui Marsias sunt romanele care i-au adus consacrarea înainte de 1989. A avut şi noroc: şansa întâlnirii cu un editor de excepţie.

Extraordinar de mult m-a ajutat o întâmplare, absolut o pură întâmplare… Şi un om căruia trebuie să-i mulţumesc şi acum, chiar dacă a dispărut dintre noi. După ce mi-a apărut Portocale şi cascadori am primit o scrisoare, pe care ţin minte că am citit-o chiar aici la Radio, foarte emoţionat, cu toţi colegii mei de la Secţia Culturală, o scrisoare de la regretatul Mircea Sântimbreanu care era director la Editura Albatros. Îmi scria că într-o noapte mi-a citit cartea şi că în acest mâl editorial care există la această oră – era în 1978 – cartea mea a însemnat pentru el o adevărată oază.

Îi mulţumesc şi acum, mai ales că s-a luptat foarte mult pentru mine, mai ales pentru Ora păianjenului care a avut opt referate împotrivă şi unul singur, al lui Mircea Nedelciu, pentru… Totuşi, Mircea Sântimbreanu a reuşit să scoată acest roman pe care l-am reeditat nu cu multă vreme în urmă, la Editura Galaxia Gutenberg, şi despre care mulţi tineri m-au întrebat după ce l-au citit: cum, a fost posibil să apară aşa ceva sub comunism? De fapt, eu scriam acolo despre putere în general, nu neapărat despre comunism. Personajul meu, Miş Dron, se poate naşte oricând, oriunde.

După 1990, Radu Ţuculescu ne-a oferit alte romane, bine primite de critica literară, dar mai ales de către cititori: „Umbra penei de gâscă”, „Povestirile mameibătrâne”, „Stalin, cu sapa-nainte”, „Femeile insomniacului”. Pe lângă acestea, a scris proze scurte, teatru, publicistică şi a tradus din poezia austriacă şi elveţiană de expresie germană. O parte dintre cărţile lui au apărut în Franţa, Italia, Austria, Cehia, Ungaria şi (în curând) Serbia. Drumul prozatorului continuă…

Mă simt încă în formă, ca dovadă că am încheiat încă un roman care sper să nu semene cu nici unul din toate romanele mele anterioare.

Romanul se numeşte „Mierlea neagră” şi va apărea, în curând, la Editura Cartea Românească.

Dan Moșoiu