Cele șapte păcate ale sistemului de educație forțată
Un psiholog american de prestigiu, Peter Gray, a atras recent atenția publică asupra greșelilor fundamentale comise de sistemele educației publice. În scrierea sa pe un blog independent de știri care țintește publicul interesat de sănătate naturistă și un mod de viață conștient (Waking Times), numește școlile moderne de educație în masă închisori. Argumentul lui este foarte simplu: ființe umane, între un anumit interval de vârste (în medie 6-16 ani,), sunt obligate prin lege să își petreacă mare parte a timpului la școală, acolo le este spus specific ce trebuie să facă iar ordinea și regulile sunt, în general, impuse. Ei nu au nici un cuvânt de spus, ori într-o foarte mică măsură, în ceea ce privește normele care trebuie să le urmeze. Închisoarea, după definiția din DEX, este orice loc de izolare involuntară și executarea unui regim impus de lege.
Articol editat de , 10 mai 2015, 15:32 / actualizat: 27 februarie 2017, 11:11
Acum s-ar putea argumenta că școlile, așa cum le știm sunt bune, sau necesare; dar nu se poate susține că acestea nu sunt închisori. Pentru a argumenta acest lucru ar trebui sa susținem că nu avem defapt un sistem de învățământ obligatoriu. Ori asta, ori ar trebui să susținem că închisoarea înseamna ceva total diferit decât descrierea ei în definiția generală.
Argumentarea continuă cu explicarea înțelesului metaforic al închisorii. Adulții, pot numi închisoare locul lor de muncă sau căsnicia. Diferența majoră e că forma sau modalitatea de constrângere prin care trec adulții în cauză este una voluntară, nu involuntară, adică este vorba de o auto-limitare. Legea interzice ca un om să lucreze la un loc de muncă împotriva voinței sale sau să se căsătorească cu cineva forțat. Cu toate acestea, nu este împotriva legii să obligăm un copil să meargă la școală; defapt e împotriva legii să nu-ți forțezi copilul să meargă la școală dacă el nu vrea, legea prevede amenzi usturătoare dacă nu îți trimiți copilul la școală. Este cert că unii părinți găsesc resursele necesare să își trimită odraslele la școală privată, unde poate lucrurile stau altfel, dar majoritatea dintre noi am urmat, și copii noștri vor urma învățământul de masă. Deci, în timp ce locurile de muncă și căsniciile ar putea, în unele cazuri triste simți ca închisori, școlile, în general, sunt închisori.
Acum, aici este un alt termen care cred că merită să fie spus cu voce tare: educație forțată. Închisoarea ca și termen sună dur. Dar, din nou, dacă avem învățământul obligatoriu, atunci avem educație forțată. Termenul obligatoriu, în cazul în care are o semnificație, înseamnă că persoana nu are de ales.
Întrebarea care merită dezbătută este aceasta: Este educația forțată – și încarcerarea în consecință, a copiilor – un lucru bun sau un lucru rău? Cei mai mulți oameni par să creadă că este, per ansamblu, un lucru bun; dar cred că este, defapt, per ansamblu, un lucru rău. Urmează unele dintre motivele pentru care Peter Gray crede acest lucru, într-o listă numită „șapte păcate” ale sistemului de învățământ forțat:
1. Privarea libertății în funcție de vârstă.
În sistemul de valori a fiecărei persoane cu o gândire democratică (presupunând că trăim în democrație) este împotriva legii și a naturii umane să privezi libertatea unei persoane fără o cauză justă. Petru a încarcera un adult, trebuie dovedită vinovăția acestuia într-o instanță. Cu toate acestea încarcerăm copii și adolescenți în școli doar din cauza vârstei lor. Acesta este cel mai evident dintre cele șapte păcate.
2. Cultivarea rușinii, pe de o parte, și a orgoliului, pe de alta.
Nu este ușor să forțezi pe cineva să facă ceva împotriva voinței sale. Nu mai folosim bastonul, ca învățătorii de altă dată, ci folosim un sistem de testare continuă, de notare, și ierarhizare a copilului în comparație cu colegii lui. Astfel intervenim și denaturăm sistemele emoționale naturale umane de rușine și mândrie pentru a motiva copii să lucreze. Copii sunt forțați să simtă rușine dacă au rezultate mai slabe ca colegul și mândrie dacă au rezultate mai bune. Rușinea îi determină pe unii, psihologic, să renunțe la efortul necesar învățării și să devină ”bufonul clasei” (în cel mai bun caz) sau bătăușul școlii (în cel mai rău caz). În cealaltă tabără copii cu ”orgoliul pe steroizi” nu sun nici ei într-o lumină prea bună. Cei făcuți să simtă mândrie excesivă ajung la realizări superficiale care să le aducă nota 10, devin aroganți, disprețuitori față de cei care nu au rezultate la fel de bune la teste; disprețuitori, prin urmare, în fața valorilor, proceselor democratice. (și acesta poate fi cel mai rău lucru dintre toate)
3. Interferența cu dezvoltarea cooperării și griji față de alții
Suntem o specie intens socială, destinată cooperării. Copiii în mod natural doresc să-și ajute prietenii, și chiar și în școală găsesc modalități de a face acest lucru. Dar în sistemul nostru bazat pe competiție de rang și notare copii lucrează împotriva drive-ului de cooperare. Prea mult ajutor acordat unui elev din partea altui elev se numește trișat, copiat, șoptit. Ba chiar ajutorul acordat altcuiva poate aduce pedepse asupra ajutătorului. Se poate observa că acei elevi care se străduiesc cel mai mult la școală pot deveni luptători nemiloși. Mai mult de atât prin segregarea forțată pe categorii de vârstă ce apare în școală se promovează concurența și hărțuirea și se inhibă dezvoltarea griji față de alții. De-a lungul istoriei omenirii, copii și adolescenții au învățat să fie grijulii și de ajutor prin interacțiunile lor cu copiii mai mici. Sistemul școlar clasificat pe vârste îi lipsește de astfel de oportunități.
4. Interferența cu dezvoltarea de responsabilitate personală și auto-direcție.
Copii sunt biologic programați (chiar dacă mulți nu cred acest lucru) să își asume responsabilitatea pentru educația lor. Ei se joacă și explorează în moduri care să le permită să învețe despre lumea socială și fizică din jurul lor. Încă de la naștere copiii privesc lumea prin ochii unui savant naiv. Se gândesc la propriul viitor și iau măsuri pentru a se pregăti pentru el. Limitând copiii la școală și la alte ”montaje” regizate de adulți, și prin umplerea timpului lor cu sarcini, îi privăm de oportunități și momente de care au nevoie să-și asume această responsabilitate. În plus mesajul implicit și explicit, uneori, a sistemului nostru de școlarizare forțată este: „Dacă faci ceea ce ți se spune să faci la școală, totul va funcționa bine pentru tine.” În acest mod copii pot renunța la asumarea responsabilității pentru propria lor educație. Ei pot asuma în mod fals că altcineva și-a dat seama ce au nevoie să știe pentru a deveni adulți de succes, astfel încât ei nu trebuie să mai gândească. Dacă viața lor nu merge bine, ei iau atitudinea victimei: „Școala mea (sau părinți sau societatea) a eșuat, și de aceea viața mea este o ruină.”
5. Conectarea învățării cu teama, dezgustul și corvoada
Pentru mulți elevi, școala generează anxietate intensă asociată cu învățarea. Elevilor care încă doar învață să citească și sunt un pic mai lenți decât restul le e rușine să citească față de ceilalți. Testele generează anxietate în aproape toată lumea care le ia în serios. Amenințarea eșecului și rușinea asociate cu insuficiența generează anxietate enormă în unii. Un principiu psihologic fundamental este că anxietatea inhibă învățarea. Învățarea are loc cel mai bine într-o stare jucăușă, și anxietate inhibă ludicul. Natura forțată de școlarizare transformă învățarea în muncă. Profesorii chiar o numesc muncă: „Trebuie să-ți faci munca/treaba înainte de a te putea juca.” Deci învățarea, după care tânjesc copii biologic, devine trudă – ceva ce trebuie evitat pe cât posibil.
6. Inhibarea gândirii critice.
Probabil, una din cele mai mari obiective generale ale educației este promovarea gândirii critice. Dar, în ciuda eforturilor depuse de către educatori pentru consacrarea acestui obiectiv, majoritatea elevilor – inclusiv ”elevii buni” – învață să evite gândirea critică cu privire la activitatea lor școlară. Ei învață că munca lor în școală este de a obține note mari la teste și că gândirea critică e risipă de timp și interferează cu procesul educativ. Pentru a obține o notă bună, trebuie să-ți dai seama ce dorește profesorul să spui și apoi să spui acel lucru. Dar, adevărul fie spus, sistemul de notare, care este motivator principal în sistemul nostru de învățământ, este o forță puternică împotriva dezbaterilor oneste și gândirea critică la clasă. Într-un sistem în care profesorii fac clasificarea, puțini elevi vor să critice sau să pună la îndoială ideile pe care le oferim; iar dacă vom încerca să inducem critica prin a o nota, vom genera critici false.
7. Reducerea diversității competențelor, cunoașterii și modurilor de gândire.
Prin forțarea tuturor elevilor prin același curriculum standard reducem posibilitățile lor să urmeze căi alternative. Curriculum-ul școlar dezvoltă o sub-categorie mică a abilităților și cunoștințelor care sunt importante pentru societatea noastră. În zilele și era în care trăim un individ poate învăța doar o așchie din sumedenia lucrurilor care pot fi învățate. Întrebarea mare e, de ce să-i forțăm pe toți să învețe aceeași așchie? Când copiii sunt liberi abordează căi noi, diverse și neprevăzute. Ei își dezvoltă interesele cu pasiune, lucrează cu sârguință pentru a deveni experți în tărâmurile care îi fascinează, apoi găsesc modalități de a-și face o viață prin urmărirea intereselor lor. Elevii forțați prin curriculum standard, au mult mai puțin timp pentru a urmări propriile interese, și mulți învață bine că propriile lor interese nu contează cu adevărat; ceea ce contează este ceea ce se măsoară la testele școlare. Unii trec peste asta, dar majoritatea nu.
Educație sau închisoare? Asta este întrebarea care trebuie să și-o pună și România. Suntem o țară în care sistemul școlar lasă mult de dorit. Profesori scârbiți de școală, datorită salariilor mici și a elevilor obraznici. Elevi obraznici pentru că nu mai au cum să dezvolte respect față de profesorii dezinteresați. Părinți care lasă toată educația copiilor lor în sarcina școlii, care nu mai are putere să educe pentru că este un sistem depășit, un sistem greșit, un sistem ce nu mai are ce să-i ofere profesorului modern și ce e mai important ELEVULUI modern. E trist dacă stăm să socotim că trăim într-o țară unde se investește mai mult în a-i păzi pe oameni să nu înșele și să fure, decât să investească să-i învețe să nu fure și să îi formeze să nu mai fie nevoiți să fure.
Puteți citi întregul articol aici.
Ascultă Radio Sighet
