ANALIZĂ: Industria vaccinurilor şi programele de sănătate publică

În ultimii ani, la nivelul societăţii a apărut şi este întreţinută o polemică aprinsă asupra oportunităţii vaccinării, mai ales la copii, pe de-o parte fiind autorităţile din domeniul sănătăţii publice care militează pentru instituirea de programe, unele obligatorii, de imunizare a copiilor, un grup vulnerabil la diferite maladii, iar pe de altă parte se situează părinţii dar şi unii specialişti în domeniu, care afirmă că multe dintre vaccinuri conţin substanţe potenţial periculoase, care pot produce efecte adverse semnificative, dar acuză chiar interese financiare enorme ale producătorilor din domeniul farmaceutic.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 1 iunie 2015, 06:00 / actualizat: 3 iunie 2015, 9:41

Vaccinarea este considerată cea mai eficientă şi ieftină intervenţie medicală, constatare rezultată pe fondul istoriei pandemiilor de boli infecţioase, realizând o imunizare individuală, dar şi colectivă, prin îngrădirea răspândirii agentului patogen.

Statisticile arată că, în prezent, anual, prin imunizare sunt salvate 400 milioane de vieţi şi circa 750.000 de copii sunt potejaţi de dizabilităţi de diferite grade. De asemenea, circa 80% dintre copiii lumii sunt vaccinaţi împotriva difteriei, tetanosului neonatal, tusei convulsive, poliomielitei şi rujeolei, maladii care în trecut erau considerate fără leac.

În fapt ce este vaccinul ? În general, vaccinurile sunt substanţe care ajută corpul să producă anticorpi împotriva bolilor infecţioase care pot pune viaţa în pericol, sprijinind sistemul imunitar să recunoască germenii şi să inactiveze celulele acestora, iar protecția imunologică se instalează după un interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcție de vaccin, și este de lungă durată (ani).

Vaccinurile se pot realiza în trei modalităţi, care sunt prezentate în diferitele programe de sănătate publică la nivel mondial, sau sunt opţionale: prin campanii de imunizare naţionale cu recomandare generală, obligatorii/opţionale, deci în cadru organizat, opțional, pentru profilaxia bolilor pentru care există vaccin dedicat, neinclus în programele obligatorii de imunizare şi în focarele infecto-contagioase punctuale, regionale, ori pe grupe de populaţie în anumite situaţii, pentru care există un vaccin asociat.

Potenţialul vaccinurilor este recunoscut de foarte multă vreme pentru salvarea a milioane de vieţi şi a unor maladii care au provocat de-a lungul timpului multe suferinţe, însă din punct de vedere matematic, nu există garanţia că un vaccin oferă protecţie 100%, ci doar reduc riscul de a face o infecţie.

Există de-a lungul timpului chiar persoane care s-au vaccinat dar au făcut infecţia pe care vaccinul trebuia să o prevină, însă se consideră că imunizările folosite în prezent nu provoacă boala pe care trebuie să o preîntâmpine.

Tot la fel de adevărat este faptul că, la fel ca orice medicament, procedurile de imunizare sunt însoţite şi de potenţiale riscuri, generate de efecte adverse precum cele uşoare, de genul înroşire sau iritaţie locală, de tip alergic ori deficit de atenţie, până la afecţiuni foarte grave cum sunt cele de ordin neurologic, diabet, autism sau boli autoimune.

Efectele secundare ale vaccinurilor se pot împărţi în reacții create de vaccin, legate de proprietățile sale și de răspunsul individual al organismului, improbabile în absenţa vaccinului, apoi, reacții exacerbate de vaccinare, prezente în absenţa vaccinului dar cu efecte potenţate de acesta, erori de fabricație şi grupa dubitativă, cu reacţii fără relație cauzală cu vaccinul.

S-a discutat foarte mult timp despre existenţa, în componenţa vaccinurilor, a unor componente care în urma studiilor s-a demonstrat că dăunează cu o probabilitate mare organismului.

În antiteză, producătorii de vaccinuri şi cercetătorii din domeniu înlătură, în unele cazuri suspiciunile, admiţând existenţa unor astfel de substanţe, dar în proporţie infimă, care nu poate dăuna.

Concret, putem oferi exemplul banalelor vaccinuri antigripale (împotriva A/H1N1), despre care s-a suspectat că ar conţine adjuvanţi, unul fiind squalena, care ar fi responsabilă de declanşarea unor boli foarte grave, precum scleroza în plăci, artrita reumatoidă sau lupusul, altul fiind thiomersal, un prezervat – o sare de mercur, prezentă nu doar în vaccinurile antigripale – , dar în cantitate de 0,01 micrograme (riscul potenţial fiind la peste 50 de micrograme) la 0,5 ml de vaccin, şi care, în plus, are proprietatea că împiedică tocmai infectarea produsului şi evitarea declanşării unor reacţii adverse şi/sau toxice.

Aşadar în evaluarea oportunităţii unei dispute între autorităţi şi populaţie se cuvine a se porni de la evaluarea corectă a raportului cost/beneficiu pe care îl oferă procedurile de imunizare, mai ales ţinând cont de faptul că anumite studii arată înclinaţia aproape „naturală” a oamenilor de a fi mai interesaţi de teama de efectele adverse ale vaccinurilor, decât de nenumăratele şi evidentele beneficii pe care acestea le aduc populaţiei.

Istoric

Istoria prevenirii bolilor contagioase cu mortalitate ridicată prin imunizare începe undeva în jurul anului 1500 î.e.n., când este descrisă existenţa unui procedeu empiric de imunizare împotriva variolei – boală cu o mortalitate de circa 30 % -, aşa numita variolizare, un tratament care folosea pentru injectare lichidul pustulei, adică un procedeu de supunere deliberată la virus, care îi este atribuit părintelui medicinei vedice, Dhanwantari, supranumit medicul zeilor.

Mai târziu, în secolul al III-lea î.e.n., în China și India se practica o altă metodă de variolizare, prin măcinarea crustelor de la bolnavi și inhalarea pulberii astfel obţinute, în secolele V-VI apar primele epidemii ale bolii în Europa, extinse şi în Lumea Nouă, iar în Tibet, în secolul al XVI-lea, procedeul de imunizare se realiza asemenător medicinei vedice.

În anul 1718, lady Mary Wortley Montague, soția ambasadorului britanic în Imperiul Otoman, relatează despre un procedeu similar de variolizare a copiilor, o metodă răspândită în secolul al XVIII-lea în Europa și SUA.

În jurul anului 1780, italianul Francesco Griselini, în lucrarea sa Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei descrie un procedeu de variolizare prezent în Transilvania și Valahia – ultuire – prin care nou-născuții se scăldau în lapte provenit de la vitele bolnave de variola vacilor.

Deşi la începutul secolului XIX vaccinarea rămânea o metodă empirică, aplicabilă numai variolei, în anul 1857, Louis Pasteur demonstrează că bolile infecțioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute și studiate, iar în 1864, acesta formulează teoria germenilor patogeni.

În anul 1876, Robert Koch descoperă agentul etiologic al antraxului, în 1881, agentul TBC, iar în 1880, Pasteur demonstrează ştiinţific că bolile infecțioase pot fi controlate prin injectarea unor microorganisme modificate, deschizând calea imunizării active fundamentate științific.

După cercetări în prevenirea holerei şi antraxului, în 1881, Pasteur, împreună cu Emile Roux, prepară primul vaccin împotriva antraxului, iar în 1885, primul vaccin împotriva rabiei.

În anul 1889, microbiologul Victor Babeş aplică seroprofilaxia antirabică în premieră în România.
În anul 1890 Paul Ehrlich, Emil von Behring și Shibasaburo Kitasato, folosesc cu succes seruri imune contra difteriei și tetanosului, iar în anul 1896, Pfeiffer și Kolle în Germania și Wright, în Anglia, concep primul vaccin pentru uz uman împotriva febrei tifoide.

Ca urmare a acestor descoperiri extrem de preţioase, la sfârșitul secolului XIX apar primele programe naționale de vaccinare, perioadă care s-a suprapus cu un progres fără precedent al tehnicilor de imunizare.
În anul 1908, Albert Calmette și veterinarul Camille Guérin încep să lucreze la obținerea unui vaccin împotriva tuberculozei, pornind de la un tip de Mycobacterium bovis patogen izolat dintr-o leziune de mastită tuberculoasă a unei vaci, care avea să fie introdus pentru uz uman în anul 1921, sub denumirea de vaccin BCG (bacil Calmette-Guerin).

În anul 1923, Alexander Glenny și Barbara Hopkins arată că formolul poate fi utilizat pentru eliminarea virulenței toxinei difterice, şi tot în acel an Gaston Ramon descoperă că produsul obținut prin tratarea chimică a toxinei difterice cu formaldehidă este lipsit de toxicitate, dar își păstrează puterea imunogenă specifică, dând naştere vaccinurilor cu anatoxină: vaccinul antidifteric, introdus în 1923 și vaccinul antitetanic – în 1927, an în care au apărut şi vaccinurilor împotriva febrei galbene (antiamarilice) a început cu izolarea tipurilor Asibi și franceze. Inițial s-au dezvoltat vaccinuri inactivate, care nu au oferit rezultatele așteptate. Ulterior s-au dezvoltat vaccinuri cu virus viu atenuat, care s-au dovedit eficiente.

În 1935, a fost creat un vaccin împotriva encefalitei japoneze, iar la sfârșitul anilor 1940 apar primele vaccinuri împotriva tusei convulsive, boală numită și pertussis.

În anul 1950, Koprowski testează pe om primul prototip de vaccin anti-poliomielită, însă primul vaccin comercializat împotriva poliomielitei a fost cel injectabil compus din viruși inactivați (VPI), descoperit de Jonas Salk, pentru ca mai apoi să apară vaccinul poliomielitic oral constituit din tipuri virale atenuate (VPO), folosite pe scară largă în campania Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) de eradicare a poliomielitei în multe regiuni ale lumii.

În anul 1954, Enders și Peebles descoperă virusul rujeolei (pojarului) şi tot ei descoperă primul vaccin pentru maladie, la finalul anilor ‘50.

În perioada 1970-1980, sunt create vaccinurile polizaharidice – meningococice şi pneumococice -, iar în decembrie 1979, OMS declara eradicarea variolei, ultimul caz din lume fiind înregistrat în Somalia la data de 26 octombrie 1977.

În 1982 apar primele vaccinuri eficiente împotriva hepatitei B, dezvoltate folosind antigen colectat din plasma pacienților cu infecții cronice, iar introducerea vaccinării profilactice de masă împotriva hepatitei B a fost recomandată de OMS din 1991.

În anul 1985 apar primele vaccinuri împotriva infecţiei cu Haemophilus Influenzae (tipul B), în anul 1998 este produs vaccinul antirotavirus, maladie responsabilă de unele gastroenterite infecțioase, frecvente la sugari și copiii mici, iar în 2006 vaccinul anti-HPV.

În epoca modernă programele de vaccinare în masă au contribuit la prevenţie, ducând la reducerea considerabilă a numărului de cazuri de difterie, tetanos, tuse convulsivă, rujeolă, rubeolă, oreion și hepatită virală B în majoritatea țărilor evoluate.

În anul 2002, OMS a declarat poliomielita eradicată în regiunea europeană, iar în anul 2009, vaccinarea antigripală injectabilă primeşte o alternativă odată cu lansarea pe piaţă a vaccinului gripal cu administrare intradermică.

În anul 2010, OMS şi-a propus ca urmatoărea provocare să fie eradicarea rujeolei şi a rubeolei, după o campanie a UNICEF şi OMS de vaccinare a mai mult de 217 milioane copii, în cea mai mare parte din Africa, ceea ce a dus la scăderea deceselor cauzate de rujeolă cu circa 60% (72% în Africa).

Istoria vaccinurilor în România

În România, producţia de vaccinuri a început, practic, în anul 1921, la 16 iulie, la înfiinţarea Institutului de Seruri şi Vaccinuri, actualul Institut Cantacuzino, prin decretul semnat de Regele Ferdinand I.

Un rol important în această producţie l-a avut savantul Ioan Cantacuzino, care a preparat, în instituţia pe care a creat-o, serul antidizenteric, antiholeric, antitetanos, antitifoidic şi altele şi datorită lui Cantacuzino, în ţara noastră s-au derulat ample campanii de eradicare a multor boli contagioase. Specialiștii Institutului se ocupau, încă de la înfiinţare, și de diagnostic, cercetare, sănătate publică și învățământ.

Trebuie să spunem însă, că încă de la numirea ca profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1901, profesorul Cantacuzino a creat şi condus „Laboratorul de Medicină Experimentală” a început, din anul 1904, prepararea serului antistreptococic şi apoi a celui antidizenteric, primele două dintr-o lungă serie de produse intrate în producţia de serie a Institutului Cantacuzino.

Clădirea principală a Institutului a fost distrusă de bombardamentul din aprilie 1944, însă aceasta a fost refăcută şi extinsă cu un etaj, iar în noiembrie 1945, Institutul se angajează să producă vaccinul antirabic (pe care îl produce la Institutul Antirabic Autonom) şi vaccinul variolic.

Au urmat anii de sovietizare care au adus o reorganizare a activităţii Institutului Cantacuzino – în sectorul care se ocupa cu cercetarea ştiinţifică şi sectorul de producţie – şi crearea a două alte instituţii – Institutul de Parazitologie şi Malarie condus de prof. Mihai Ciucă şi Institutul de Imunologie condus de prof. Ionescu-Mihăieşti.

În anul 1951 a fost înfiinţat şi Institutul Cantacuzino Iaşi – o filială a celui de la Bucureşti – primul director fiind bacteriologul Petre Condrea, dar fiindcă aici nu exista o secţie de înfiolare, produsul final realizat la Institutul Cantacuzino din Iaşi – unde se realiza, de exemplu, anatoxina tetanică şi testarea acesteia pe animale – trebuia transportat la Bucureşti pentru înfiolare, însă filiala ieşeană testa toate produsele înainte de expediere.

A început apoi o cercetare de 5 ani pentru realizarea Polidinului, iar după testări pe animalele din laborator, s-a creat un produs de excepţie, fără efecte adverse asupra organismului. Primele zece fiole de Polidin au fost fabricate în anul 1960. În anul 2000 la Iaşi se fabricau 15 milioane de fiole !

Anii Revoluţiei din decembrie 1989 au găsit pe linia de producţie a Institutului medicamente precum cantastimul – un stimulator al capacității de apărare a organismului, cu rezultate în unele forme de cancer – , polidinul – un excepţional leac împotriva multor tipuri de infecţii – , precum şi alte aproape 400 preparate.

Însă standardele impuse de apropierea şi ulterior aderarea la Uniunea Europeană au impus retehnologizarea liniilor de fabricaţie şi procesului de producţie, iar bâjbâiala guvernanţilor a dus, în cele din urmă, în anul 2012, la retragerea, de către Agenţia Naţională a Medicamentului, a autorizaţiilor de producere şi vânzare a oricărui tip de vaccin – cu excepţia celui antigripal dispărut din producţie un an mai târziu – , un proces care până în acel moment a funcţionat pe bază de derogări timp de mai mulţi ani.

În 2009, Institutul a lansat totuşi şi un vaccin nou: Cantgrip, împotriva gripei porcine, pandemia care tocmai lovise România.

La finalul anului 2011, Polidinul dispărea complet din farmacii, la 6 februarie 2014, la filiala Iaşi a Institului Cantacuzino s-a pus lacătul, iar Institutul de la Bucureşti se află într-o perspectivă de lichidare apropiată.

Cauzele ? Cel puţin două în opinia angajaţilor de la Cantacuzino: terenurile Institutului şi ale biobazei sale se află într-o zonă valoroasă, devenind ţinta unor investitori imobiliari, şi a unor “revendicatori imobiliari” şi interesele companiilor farmaceutice de a scăpa de concurenţa mai ieftină, situaţie în care vor putea intra pe piaţă produse (vaccinuri) la preţuri de câteva ori mai mari (de ex. o fiolă de ser antitetanos costa 2 lei la Cantacuzino – 43 de lei din import – iar un vaccin antirabic era 4 lei la Cantacuzino şi 45 din import).

Tipuri de maladii, vaccinuri, indicaţii şi efecte adverse

În prezent, există 27 de boli infecțioase care pot fi prevenite prin vaccinare, însă există şi sute de proiecte de cercetare pentru dezvoltarea de noi vaccinuri.

• Poliomielita – numită și paralizie infantilă, este o boală infecțioasă virală acută, care se răspândește de la om la om, de obicei pe cale fecal-orală. Circa 90% din infecțiile cu poliovirus cauzând poliomielită sunt asimptomatice, însă cei afectați pot manifesta o gamă largă a simptomelor dacă poliovirusul intră în fluxul sanguin.

În circa 1% dintre cazuri virusul pătrunde în sistemul nervos central, infectând și distrugând preferențial neuronii motori, având ca efect slăbiciune musculară și paralizie flască.

Poliomielita a fost recunoscută ca o boală distinctă în 1840 de Jakob Heine, iar agentul care o provoacă – poliovirusul – a fost definit în 1908 de Karl Landsteiner.

Poliomielita este în curs de eradicare, printr-un program al OMS., obiectivul propus fiind obținerea certificării mondiale a eradicării poliomielitei.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a sărbătorit, la 21 iunie 2012, la Copenhaga, zece ani de când Regiunea OMS Europa (53 de ţări) a fost certificată liberă de poliomielită.

În România au avut loc mai multe episoade epidemice, în anii 1927, 1955, 1980–1982 (221 de cazuri, determinate de virusuri polio sălbatice tip 2 şi 3) şi în perioada 11 noiembrie 1990 – 25 aprilie 1992 (13 cazuri, determinate de virusul polio sălbatic tip 1, care a implicat în special copii romi nevaccinaţi, mulţi dintre ei infectaţi cu virusul imunodeficienţei umane HIV).

Supravegherea poliomielitei a fost introdusă în România în 1969, utilizându-se ca termeni suspiciune de poliomielită, paralizie de neuron motor periferic sau neuroviroză paralitică.

Deşi informaţii din anumite surse arată că ultimul caz de poliomielită din România s-a înregistrat în aprilie 1992 şi a fost tot un copil de etnie romă, din judeţul Giurgiu, care nu fusese niciodată vaccinat, raportările oficiale către OMS arată că ţara noastră a mai înregistrat alte 17 cazuri în acel an, iar în anii următori cifrele arată astfel: 1993 – 10 cazuri, 1994 – 8 cazuri şi 1995 – 5 cazuri, acesta fiind şi ultimul an în care ţara noastră a înregistrat cazuri de poliomielită.

Începând cu anul 1992, a fost introdusă definiţia clinică de caz de „paralizie acută flască“, ce are o sensibilitate crescută şi permite depistarea rapidă a eventualelor cazuri de poliomielită cu virus sălbatic sau asociate cu vaccinarea.

În anul 2002, a fost elaborat şi adoptat Planul naţional de acţiune pentru menţinerea statutului fără poliomielită din momentul certificării regionale până la certificarea globală având ca obiectiv principal reducerea riscului de răspândire, în urma unui eventual import, a poliovirusurilor sălbatice şi a poliovirusurilor derivate din virusurile vaccinale circulante în ţările endemice şi în cele recent reinfectate.

Din anul 2004, poliomielita a fost inclusă în lista bolilor prioritare pentru sistemul de supraveghere şi în sistemul de alertă precoce şi răspuns rapid. Se raportează conform H.G. nr. 589/2007, iar la Uniunea Europeană – în baza Deciziei nr. 2.119/98/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, prin sistemul Tessy.

În lume, efortul de eradicare a poliomielitei a făcut paşi importanţi de la lansarea, în 1988, a Global Polio Eradication Initiative. La acel moment, circa 350.000 de copii erau paralizaţi anual în 125 de ţări. În ultimii 25 de ani, numărul cazurilor a fost redus cu mai mult de 99%, astfel că în anul 2013 s-au mai înregistrat doar 223 de cazuri, poliomielita fiind în acel an endemică doar trei ţări: Afganistan, Nigeria şi Pakistan.

Dintre cazurile importante trebuie menţionată epidemia care a făcut 174 de victime, în 2013, în Somalia.

În ţara noastră au fost disponibile şi utilizate două tipuri de vaccinuri: vaccinul polio inactivat (VPI) de tip Salk – primul vaccin polio, înregistrat pentru prima dată în anul 1955, în SUA şi vaccinul polio oral (VPO) de tip Sabin, autorizat în 1961 ca vaccin monovalent şi în 1963 ca vaccin polio trivalent.

Din anul 2009 s-a introdus în Programul naţional de imunizări vaccinul polio inactivat (VPI), sub formă de vaccin combinat pentru sugar (DTPa–VPI–Hib) la două, patru, şase şi 12 luni, iar din anul 2012 – DTPa-VPI-Hib la 4 şi 12 luni, respectiv DTPa–VPI–Hib–Hep B la două şi şase luni şi monovaccin (VPI) la vârsta de 9 ani.
Din anul 2014, doza a cincea de vaccin polio se administrează la vârsta de 6 ani (în locul dozei de la 9 ani), sub formă de vaccin combinat dT–VPI.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a concluzionat, privind securitatea vaccinului polio oral, că din cele 1.003 cazuri de paralizie polio asociată cu vaccinarea (PPAV), raportate în perioada 1970–1984, din 13 ţări, 470 de cazuri (47%) proveneau din România.

Un alt studiu efectuat în România a arătat că, din totalul celor 622 de cazuri de poliomielită raportate în perioada 1970–1994, 372 de cazuri (60%) au fost cazuri de paralizie polio asociată cu vaccinarea (PPAV), media anuală fiind de 15 cazuri de PPAV, adică mult peste rata acceptată de către OMS.

După anul 1995, odată cu introducerea VPI pentru vaccinarea copiilor din orfelinate şi accesul la substanţe antibiotice de uz oral, frecvenţa apariţiei cazurilor de poliomielită paralitică asociată vaccinării a fost în medie de maxim un caz /an, cu alte cuvinte risc comparabil cu cel întâlnit şi în alte regiuni unde imunizarea antipoliomielitică se face aproape exclusiv cu VPO.

Pentru programul național de imunizări se folosește VPO (vaccin polio oral, cu virusuri polio vii atenuate), preparatul VPOT. Trei doze vaccinale de VPO oferă o protecție de 95-100% împotriva celor 3 tipuri de virus polio. Deoarece vaccinarea se face pe cale orală, nu se administrează copiilor cu tulburări digestive importante (diaree), decât după remisiunea acestora.

În afară de poliomielita paralitică postvaccinală, VPO poate fi responsabil și de apariția sindromul Guillain–Barré, iar la persoanele cu imunodeficiențe (de ex. HIV), virusul din VPO poate provoca infecții invazive și deces.
În țările dezvoltate vaccinarea pe cale orală cu VPO ce conține virusuri vii atenuate a fost înlocuită cu vaccinarea pe cale injectabilă cu VPI ce conține virusuri polio inactivate, cu imunogenitate similară și efecte secundare minime.

În cazul VPI, administrate injectabil, este evitat pasajul digestiv al virusurilor din vaccin.

• Tuberculoza – este o boală infecțioasă frecventă și, de obicei, curabilă, provocată de diferite tipuri de micobacterii, de obicei de Mycobacterium tuberculosis.

Tuberculoza atacă de obicei plămânii, dar poate afecta și alte părți ale corpului – pleură, rinichi, peritoneu, piele, ochi, oase.

Modalitatea de transmitere a tuberculozei este prin aer – tuse sau strănut – şi se apreciază că una din zece infecții latente progresează ulterior în boala activă.

Tuberculoza lăsată netratată poate omorî peste 50% din persoanele afectate.

În anul 2007, s-au estimat 13,7 milioane de cazuri cronice active la nivel mondial, iar în 2010, s-au dezvoltat aproximativ 8,8 milioane de cazuri noi și s-au înregistrat 1,5 milioane de decese asociate tuberculozei, majoritatea în țările în curs de dezvoltare, din care un sfert la persoane purtătoare de HIV.

Se consideră însă că numărul cazurilor noi de tuberculoză scade la nivel mondial din 2002, iar numărul total de cazuri de tuberculoză este în scădere începând cu anul 2006.

Astfel incidenţa globală a scăzut cu 48,7 % (de la 142,2 la suta de mii în 2002 la 73 la suta de mii în 2013), iar incidenţa globală la copii a scăzut cu 54,4%, de la 48,3 la suta de mii în 2002 la 22 la suta de mii în 2013. De asemenea prevalenţa TBC a scăzut cu 36,9%, de la 182,2 la suta de mii în 2002 la 122,4 la suta de mii în 2013, iar mortalitatea TB a scăzut cu 50,9%, de la 10,8 la suta de mii în 2002 la 5,3 la suta de mii în 2013.

Aproximativ 80% din populația multor țări asiatice și africane dă rezultate pozitive la testul de tuberculină, în comparație cu circa 5-10% din populația Statelor Unite, însă în țările în curs de dezvoltare multe persoane contractează tuberculoza din cauza imunității scăzute, în multe cazuri ca efect secundar al infecţiei cu HIV.

Singurul vaccin disponibil este bacilul Calmette–Guérin (BCG), eficient împotriva răspândirii bolii în copilărie, însă cu un grad de protecție variabil împotriva tuberculozei pulmonare, de aceea controversat, peste 90% dintre copii fiind totuşi vaccinați cu BCG.

Vaccinarea la vârsta fragedă asigură imunizarea pe o perioadă de circa 10 ani, însă au fost raportate cazuri în care acesta determină rezultate fals pozitive la testul cutanat la tuberculină, anulând eficacitatea acestuia în identificarea bolii.

Vaccinul BCG se administrează în doză unică, intradermic, în regiunea deltoidiană, nou născuților cu greutatea la naștere mai mare de 2500 grame, între vârsta de 2-7 zile și 2 luni. În clasa a VIII-a (la vârsta de 13-14 ani) se administrează o nouă doză de vaccin BCG, numai dacă rezultatul testării IDR la tuberculină este negativ (sub 9 mm).

Ca efecte adverse, injecția cu BCG este foarte dureroasă, iar reacția postvaccinală poate fi destul de neplăcută, timpul de vindecare al leziunii postvaccinale poate ajunge și la 6 luni, în caz de ulcerație si abces. Fiindcă intensitatea reacției postvaccinale crește odată cu vârsta, în ultimii ani s-a renunțat la vaccinarea din clasele a VIII-a și a XII-a.

În multe cazuri se consideră că un singur vaccin BCG este suficient, iar al doilea nu oferă nicio protecție în plus.

Tuberculoza este întâlnită în România mai frecvent decât în alte țări ale Europei – locul 6 în clasamentul realizat de OMS pentru ţări cu raportare din Europa – , peste 27.000 de bolnavi fiind trataţi anual de TBC, iar mai mult de 15.000 sunt cazuri noi. Se estimează că apar în medie 130 de cazuri la 100.000 de locuitori, față de media europeană de circa 30 bolnavi la suta de mii de locuitori.

Din cei peste 15.000 de pacienţi, diagnosticati anual cu tuberculoză, 2.000 sunt recidive, iar peste 500 de cazuri dezvoltă o formă gravă, care nu răspunde la tratamentul obişnuit.

S-a creionat o strategie naţională de control al TBC în România pentru perioada 2015 – 2020, care prevede eliminarea TBC ca problemă de sănătate publică în România până în 2020 adică incidenţa TBC trebuie să scadă cu 10 % anual în acest interval. În cadrul strategiei, opt laboratoare de referinţă vor fi dotate cu echipamente moderne pentru diagnosticarea rapidă a bolii, 1.000 de pacienţi vor primi tratament complet, continuu şi de calitate, iar 2.500 vor fi sprijiniţi în tratamentul ambulatoriu, prin tratament supravegheat şi suport social în vederea creşterii aderenţei la tratament.

• Difterie, tetanos şi tuse convulsivă (pertussis)

Difteria – este o boală infecțioasă a căilor respiratorii, agentul etiologic fiind Corynebacterium diphtheriae, o bacterie gram-pozitivă care produce toxina difterică.

Boala a fost numită astfe în 1826, de către medicul francez Pierre Fidèle Bretonneau (1778 – 1862), iar numele a fost dat după pseudomembranele difterice care apar pe mucoasele distruse de boală.

Este o boală gravă la care complicațiile pot duce la cazuri mortale. Pentru prevenirea bolii există un vaccin eficient, astfel justificându-se faptul că, potrivit statisticilor OMS, difteria nu a mai fost raportată în România din anul 1989, când erau înregistrate 5 cazuri, însă o posibilă scădere a acoperirii imunizării ar putea să ne reobișnuiască cu asemenea boli, pe care iată, unii medici de la noi nu le-au întâlnit decât în literatura de spacialitate.

Sunt probabil puţin cei care ştiu că celebrul nostru compozitor, violonist, pedagog, și dirijor George Enescu a fost singurul supravieţuitor dintre cei opt copii ai familiei Enescu, ceilalţi fraţi ai săi pierzându-şi viaţa la vârste fragede, iar cinci au murit în urma unei epidemii de angină difterică.

Difteria este o boală care în zonele în care nu se practică vaccinarea determină la copii sub cinci ani o mortalitate de 20%.

După dezmembrarea URSS, din cauza neglijării vaccinării, în ţările devenite independente s-au înregistrat peste 2.000 de cazuri de difterie în anul 1991 iar în statele Commonwealth s-au înregistrat, în 1998, peste 200.000 de îmbolnăviri cu 5.000 de morţi, un eveniment care a adus difteria în Cartea Recordurilor ca fiind „boala cu cele mai frecvente reapariţii“.

În istorie au existat nenumărate epidemii începând cu Franţa, în anul 580, apoi Italia – în 856, Spania – în 1613, Marea Britanie – în anii 1659 şi 1878, an în care chiar în familia reginei Victoria, suverana Imperiului Britanic, s-au înregistrat două decese.

În anul 1883 a fost identificat bacilul responsabil pentru această boală, iar cinci ani mai târziu a fost descoperită şi toxina pe care acest microb o secretă în faza finală a bolii şi care este responsabilă de producerea paraliziilor. În 1890 a fost descoperit serul antidifteric, iar în 1901 von Benhring a devenit laureat al Premiul Nobel pentru Medicină, după ce a tratat cu succes primele cazuri de difterie.

În al doilea deceniu al secolului XX a apărut şi vaccinul contra difteriei, astfel încât mortalitatea a scăzut de la 73% la 14% şi chiar mai jos.

În ţara noastră, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost semnalate epidemii succesive, care au continuat şi în prima jumătate a secolului XX, însă abia în anul 1964 difteria nu a mai fost considerată o problemă de sănătate publică.

Tetanosul – este o boală infecțioasă gravă, cu potențial fatal, cauzată de tetanospasmină, o exotoxină neurotoxică produsă de bacilul tetanic (Clostridium tetani).

Germenul pătrunde în organism la nivelul soluțiilor de continuitate produse prin diverse tipuri de traumatisme, cum sunt plăgile înțepate sau plăgile datorate unor mușcături. Îmbolnăvirea se produce ca urmare a germinării sporilor și multiplicării bacteriei, care produce două toxine puternice: tetanospasmina, cu acțiune proteolitică, lezează nervii periferici, cauzând paralizii și crampe musculare tipice, care sunt însoțite frecvent de rânjetul sardonic şi tetanolizina, care produce leziuni la nivelul mușchiului cardiac.

De menţionat că toxina tetanică este, după gradul de toxicitate, pe locul doi pe lista substanțelor toxice după toxina botulinică.

Spre exemplu în anul 2011, un procent de 75% din cazuri de tetanos au fost înregistrate la persoane adulte, care nu aveau protecţie antitetanică: 2 cazuri la grupa 25-34 ani, 4 cazuri la grupa de vârstă 35-64 ani şi 9 cazuri la grupa de vârstă peste 65 ani. S-a înregistrat un număr de 11 decese (8 decese la femei şi 3 la persoane de sex masculin), iar 17 cazuri – adică 85 % – sunt din mediul rural şi 3 în mediu urban. Anii 2012 şi 2013 au adus la noi un număr scăzut de persoane cu tetanos – 7 respectiv 6.

Totodată, am raportat foarte puţine cazuri de tetanos neonatal în înregistrările de după anul 1985, în fapt ultimul caz fiind înregistrat în anul 2001, ceea ce subliniază eficiența programului de vaccinare, în acest caz.

Tusea convulsivă sau tusea măgărească – este unul dintre cele mai grave tipuri de tuse la copil, o boală infecto-contagioasă frecvent întâlnită în copilărie şi care la vârste mici creşte riscul de pneumonie şi alte complicaţii severe.

Maladia este determinată de Bordetella pertussis – de aceea se mai numeşte şi Pertussis – care se localizează la nivelul căilor respiratorii, se multiplică şi produce leziuni la nivelul mucoasei locale, care determină tusea paroxistică, favorizând transmiterea infecţiei. Cele mai expuse categorii la boală sunt sugarii şi copiii mici nevaccinaţi.

În anul 2004 s-a înregistrat în ţara noastră ultimul vârf major cu 232 de cazuri de pertussis raportate (după recordul de 4762 cazuri în anul 1987), pentru ca în 2009 să fie înregistrate doar 10 cazuri, iar în ultimii ani să înregistrăm 82 de cazuri în 2012 şi 57 în 2013.

În anii 2011 şi 2012 s-au raportat 86, respectiv 83 de cazuri în România, o creştere faţă de anul 2010 – 21 de cazuri, o diferenţă pusă mai ales pe seama scăderii gradului de vaccinare cu circa 4 % între 2010 şi 2011.

Imunizarea împotriva celor trei boli se realizează cu ajutorul vaccinului DiTePer sau DTP – un trivaccin ce conține anatoxină difterică purificată, anatoxină tetanică purificată și Bordetella pertusis inactivată (vaccin pertusis celular) – care este recomandat la vârsta de 2, 4, 6 luni, cu rapelul 1 la vârsta de 12 luni și rapelul 2 între 30-36 de luni, fiind de menţionat că riscul de îmbolnăvire scade cu 96-97% între 1 și 4 ani.

Ca efecte adverse se apreciază că pot să apară convulsii, la aproximativ 57 de cazuri la 100.000 doze, mai ales la copii cu istoric familial de convulsii. De asemenea, un posibil efect advers îl reprezintă encefalopatia acută, în circa 6,8 cazuri la 1 milion de doze de vaccin, care însă sunt afectate de un risc maxim de deces în primele 7 zile.

Există şi forme acelulare de vaccin pertusis (DTaP), la care reacțiile adverse locale și sistemice sunt semnificativ scăzute, comparativ cu vaccinurile DTP celulare clasice, însă acestea nu sunt incluse în programele naţionale ci pot fi cumpărate din farmacii.

Se distinge situaţia Norvegiei care în perioada de raportare 2004-2013 a înregistrat o adevărată explozie de cazuri de pertussis, iată, înregistrând în 2004, nu mai puţin de 168,36 cazuri la 100.000 persoane sau în 2009, când au existat 114,82 cazuri. Şi în 2013, Norvegia este ţara europeană cu cea mai înaltă incidenţă a tusei convulsive, cu 52,32 cazuri, fiind urmată de Olanda – 17,06 cazuri, Slovacia – 16,53 cazuri, Belarus – 12,02 cazuri şi Cehia – 11,66 cazuri.
Se estimează că în 2013 procentul global de imunizare DTP este de circa 85 %, cu rate de 95 % pentru statele Pacificului de Vest şi Europei, şi de doar circa 74 % în Africa.

• Hepatita B – este o boală de natură infecțioasă, agentul patogen fiind virusul hepatitei B (HBV), de tip ADN (adenovirus).

În anul 1885 Lurman A este primul care semnalează această boală denumită „icter prin inoculare”, la docherii din Bremen vaccinați antivariolic cu limfă vaccinală umană.

În anul 1942 are loc identificarea acestui tip de hepatită, ca urmare a unei epidemii masive de icter apărută în armata americană și cea britanică, iar ipoteza care s-a dovedit plauzibilă a constat din existența în serul folosit la prepararea vaccinului a unui virus hepatic , purtătorul acestuia fiind un pacient asimptomatic. Astfel hepatita de acest tip a a fost denumită hepatită prin ser omolog, denumire schimbată ulterior în hepatită serică.

În 1947, Mac Callum clasifică hepatita virală în două tipuri: Hepatita virală A și hepatita infecţioasă sau Hepatita virală B.

Boala a cauzat epidemii în părți ale Asiei și Africii și este endemică în China.
Se estimează că circa 240 de milioane de oameni sunt infectaţi cronic cu virusul hepatitei B, adică cu rezultate pozitive pentru cel puţin 6 luni ale antigenului de suprafaţă.
Circa 780.000 de oameni mor anual din cauza infecţiei cu hepatită B, din care 650.000 de ciroză sau cancer şi alţi circa 130.000 de hepatita acută B.1.

Se estimează că aproximativ un sfert din populația globului a fost infectată cu virusul hepatitei B, iar Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (ECDC) estimează o incidenţă globală a hepatitei B de 1,49 la 100.000 de oameni şi o incidenţă pentru hepatita C de 8,7 la 100.000 de oameni în statele membre ale Uniunii Europene (UE).

La finalul anului 2013, doar 4,1% dintre bolnavii cu hepatită C beneficiau de tratament la noi, cifră care situa România pe locul 25 în Europa din 30 de ţări.

Conform unui Raport al Comisiei Europene privind situaţia cazurilor de hepatită B şi C în Romania, din cei 500.000 de bolnavi cu hepatită B şi C, doar 23.341 primeau tratament.

Transmiterea hepatitei B se face prin expunerea la sânge sau secreții infectate.

Dacă în SUA se acceptă că riscul de infecție este ridicat doar la copiii născuți din mame cu AgHBs pozitiv, pentru ceilalți copii riscul rămânând scăzut până la adolescență, în România CDC Atlanta consideră că infecția cu virus hepatitic B este practic endemică, fiind prezentă la toate grupele de vârstă.

Numeroase studii au demonstrat că vaccinul anti-HB, administrat copiilor cu mame AgHBs pozitive, are o eficacitate de 62-92% în funcție de doză, interval de administrare, tip de vaccin și starea antigenului matern.

Eficacitatea imunizării folosind vaccinul combinat cu imunoglobulină anti-HB (IGHB) este mai ridicată decât la vaccinul simplu.

Imunizarea are efect pe o perioadă ce variază între 3 și 11-12 ani, în ciuda scăderii nivelului anticorpilor.

În România, vaccinul anti-HB se administrează la 2 ore de la naștere, la 2 luni și la 6 luni, urmat de un rapel la vârsta de 9 ani.

Vaccinarea împotriva hepatitei B este cea mai eficientă metodă împotriva infectării cu acest virus, iar vaccinul este disponibil din 1982. Persoanele care se vaccinează sunt protejate atât împotriva formelor acute de hepatită B, cât şi a consecinţelor mai grave pe care le poate genera – ciroza sau cancerul hepatic.

Vaccinul produce niveluri eficiente de anticorpi împotriva virusului hepatic B la majoritatea adulţilor, femeilor însărcinate, copiilor şi nou-născuţilor, existând excepţii foarte rare de alergii severe la unul din componentele vaccinului.

Vaccinul hepatic B este unul dintre cele mai sigure vaccinuri, lucru confirmat de numeroase studii aprofundate.
Se observă că ţările europene cu cea mai mare incidenţă a Hepatitei B la ultima raportare (2013) sunt Macedonia – 7,8 cazuri la 100.000 persoane, Georgia – 5,07, Letonia – 3,91, San Marino – 3,38 şi Azerbaidjan – 2,04. Însă demnă de remarcat este evoluţia Hepatitei B în Islanda, ţară în care incidenţa era de 42,59 cazuri la 100.000 persoane în 2004 pentru ca în 2013, aceasta să scadă până la 0,9 !.

• Rujeolă, Oreion şi Rubeolă (ROR)

Rujeola sau pojarul – este o infecţie virală, care afectează cel mai frecvent copiii, foarte vulnerabili la rujeolă între 1-10 ani deoarece sistemul imunitar nu este bine dezvoltat. Rujeola este foarte contagioasă şi se transmite în mod direct prin tuse, strănut, vorbire.

Semnele şi simptomele rujeolei se manifestă, de regulă, după 10-12 zile de la contactarea virusului şi includ: febră ridicată, accese de tuse, rinoree (scurgeri nazale abundente), ochi inflamaţi, sensibilitate la lumină (mai ales în cazul copiilor), iar după 2-4 zile, în interiorul obrajilor apar pete mici albe, numite pete (semne) Koplik.

În anul 2009 existau la noi doar 8 cazuri, în 2010 existau 193 de cazuri raportate, iar în 2011, aproape inexplicabil am ajuns la 4189 de cazuri şi un deces, pentru ca în 2012 numărul cazurilor să urce la 7450, anul 2013 aducând un regres al numărului de cazuri până la 1159.

Rujeola pare o boală ușoară care trece de la sine, însă netratată poate duce la probleme grave cum sunt, spre exemplu, cazurile de encefalită sau scleroză în plăci.
Georgia este ţara europeană cu cea mai mare incidenţă de rujeolă în Europa în 2013, cu 183,97 cazuri la 100.000 de persoane (o amploare pe care această ţară a mai atins-o în 2004 – incidenţă 150,95), fiind urmată de Olanda – 15,84 şi România – 5,43. Se observă că cea mai mare problemă cu rujeola a avut-o Bulgaria, în anul 2010 – 293,61 cazuri la 100.000 de persoane, iar ţara noastră încă nu a remediat problema ratei mari a îmbolnăvirilor din ultimii ani (19,53 în 2011 şi 34,82 în 2012), România aflându-se pe un nedorit loc 3 în Europa, în 2013, în ceea ce priveşte cazurile de rujeolă.

Oreionul – este o boală infecţioasă virală acută, extrem de contagioasă, provocată de un paramixovirus, care se manifestă, în principal, printr-o inflamaţie a glandelor parotide, principalele glande salivare – de aceea se mai numeşte şi parotidită epidemică. Boala se transmite pe cale aeriană şi se întâlneşte mai ales iarna, adesea în epidemii, în particular în unele colectivităţi, mai ales în şcoli, de aceea se estimează că cel mai frecvent sunt afectaţi copiii. Complicaţiile bolii pot duce la encefalită sau meningită.

Graficul raportărilor ţării noastre la OMS arată clar cum numărul de cazuri a scăzut de la aproape 65.000 la sub 200 în doar 7 ani (2004-2010), în anul 2013 fiind raportate doar 98 de cazuri.

În ceea ce priveşte situaţia îmbolnăvirilor cu oreion în Europa, în 2013 cele mai vulnerabile ţări erau Belarus cu 48,12 cazuri la 100.000 de persoane, urmată de Spania cu 29,71 cazuri şi Cehia cu 14,69 rată de incidenţă.

Referitor la ţara noastră, ea se afla, în anul 2004, la o rată de incidenţă a oreionului alarmantă – 294,73, însă din câte se observă politicile de sănătate publică privind această maladie au reuşit să reducă incidenţa la un nivel sub 1 în ultimii trei ani de raportare pentru care există date.

Mai remarcăm situaţia din Republica Moldova din anul 2008 – cu o rată a incidenţei de 815,79 (cea mai mare din vreo ţară europeană în ultimii 10 ani), precum şi situaţia epidemică din Macedonia când oreionul aducea o rată a incidenţei de 285,75 în 2008, respectiv 530,96 în 2009, în prezent în cele două ţări oreionul fiind ţinut sub control.

Rubeola, denumită popular pojărel, sau pojarul mic – este o boală infecțioasă eruptivă acută provocată de virusul rubeolic, un virus din familia Togaviridae, genul Rubivirus, care afectează de obicei copilul și adultul tânăr.

Infecția este în multe cazuri asimptomatică și poate trece neobservată, însă virusul are un potențial teratogen ridicat: la femeile însărcinate infectate la începutul sarcinii, poate determina moarte fetală urmată de avort spontan sau apariția de malformații congenitale la făt, grupate în sindromul de rubeolă congenitală.

Dacă în anul 2003, România raporta un număr de 120.377 de cazuri de rubeolă, acestea au scăzut până la 350 în 2010, în 2011 fiind 3494 de cazuri, iar în 2012, o cifră din nou uriaşă de 20.812 cazuri, pentru ca în 2013 să raportăm doar 145 de cazuri.

În ceea ce priveşte SRC, ţara noastră a înregistrat în perioada 2005-2011 sub 2 cazuri pe an, pentru ca în anul 2012 să raporteze 55 de cazuri iar în anul 2013 – 45.

În anul 2004 vaccinul anti-ROR a fost introdus în România, înlocuind vaccinarea antirujeolică simplă.

Conform Programului anual de sănătate publică, se administrază o primă doză la vârsta de 12-15 luni, urmată de un rapel la vârsta de 6-7 ani, folosindu-se trivaccinuri cu virusuri vii atenuate.

Deşi o singură doză de vaccin este foarte eficientă împotriva rujeolei, oreionului și rubeolei, folosirea sa ducând la scăderea semnificativă a incidenței celor 3 boli, în circa 5 % din cazuri apar eșecuri de imunizare, mai ales în situaţia în care primovaccinarea se efectuează după vârsta de 15 luni. Revaccinarea previne apariția rujeolei, chiar și la cei la care nu s-a realizat seroconversia la prima vaccinare.

Efectele secundare sunt în general neglijabile, însă la pacienţii cu imunodeficienţe pot apărea trombocitopenie, urticarie sau anafilaxie, în 0,1 până la 5 cazuri la 100.000 de vaccinări, iar în cazuri grave de copii cu sistemul imunitar compromis folosirea vaccinurilor cu virusuri vii atenuate prezintă risc de deces cauzat de infecția virală cu virusul din vaccin.

În anul 2013 Polonia a raportat o situaţie alarmantă în privinţa incidenţei rubeolei – 100,6 cazuri la 100.000 de persoane, urmată, la mare distanţă de Georgia cu 5,23 cazuri, de remarcat fiind faptul că celelalte ţări ale continentului au raportat în acelaşi an o incidenţă de sub 1 caz la 100.000 de persoane.

România a pornit de la o situaţie gravă în privinţa îmbolnăvirilor, în 2004 – 217,04 cazuri, a doua cea mai gravă situaţie din Europa ultimilor 10 ani după Armenia, în 2006 – 438,64 cazuri, ţara noastră reuşind se pare, după un nou „puseu” – 97,27 cazuri în 2012, să rezolve problema îmbolnăvirilor cu rubeolă.

• Human papiloma Virus – este un virus cu numeroase tulpini – specialiştii au descoperit până acum peste 100 de genotipuri, dintre acestea unele având un potenţial oncogen deosebit de mare – tipurile 16 şi 18.

Cancerul de col uterin este o boală ce poate afecta femeile de orice vârstă, fiind a doua cauză de cancer la femeile sub vârsta de 45 ani din întreaga lume. Boala se manifestă prin înmulţirea anormală şi necontrolată a celulelor care acoperă colul uterin (cervix), iar cea mai frecvantă cauză o reprezintă infecţia cu virusul Papilloma Uman (Human Papilloma Virus – HPV).

Tipul 16 cauzează aproximativ 50% din cazurile de cancer de col uterin la nivel mondial, iar tipul 18 pentru aproximativ 70% din cazurile de cancer de col uterin.

Trebuie menţionat faptul că dezvoltarea cancerului de col uterin este condiţionată de infectarea cu un tip de HPV de risc ridicat, infecţia în sine nefiind suficientă pentru dezvoltarea cancerului, în majoritatea cazurilor.

La nivelul anului 2012, rata incidenţei cancerului de col uterin în România era de 39,4 cazuri la 100.000 de locuitori faţă de 21,7 în ţările din estul Europei şi 15,1 la nivel mondial, deci o rată foarte ridicată.

Primul vaccin care previne infecţia cu patru tipuri de HPV a fost autorizat în anul 2006.

Vaccinarea se face în scop profilactic, deci nu vindecă cancerul de col uterin, nu poate vindeca o infecţie cu Human Papilloma Virus (HPV) deja aparută şi nu exclude posibilitatea, mult mai rară, a dezvoltării unui cancer de col uterin produs de o altă cauză decât infecţia cu virusul Papilloma Uman.

Vaccinul anti-HPV se poate face la orice vârstă, însă cel mai indicat este ca persoanele de sex feminin să fie vaccinate începând cu vârsta de 12 ani, astfel încât ele să fie protejate înainte de a-şi începe viaţa sexuală, în intervalul 15 – 26 ani fiind cel mai expuse contăctarii HPV prin activitate sexuală.

Vaccinarea constă în trei doze care sunt injectate în braţ într-o perioadă de 6 luni – prima doză, apoi la 2 luni şi ultima la 6 luni.

Studiile clinice au demonstrat o eficacitate şi o imunogenitate foarte bună, vaccinurile asigurând protecţie de 100% împotriva leziunilor precanceroase provocate de virusul Papilloma Uman tipurile 16 şi 18 şi protecţie susţinută de 100 %, până la 5 ani după vaccinare.

Printre efectele adverse menţionăm reacţii locale la zona de injecţie – durere, inflamaţie şi eritem -, febră, şi în cazuri mai puţine, greaţă, ameţeli, mialgie.

În loc de concluzii…

Prin vaccinare au fost salvate milioane de vieţi şi s-a reuşit eradicarea unor maladii care au provocat în trecut moartea a milioane de oameni. Tot la fel de adevărat în urma vaccinării s-au produs efecte adverse precum boli neurologice, autism, deficit de concentrare, diabet, reacţii alergice şi boli autoimune.

Vaccinurile nu oferă protecţie 100%, însă reduc riscul de a face o infecţie, dar în unele cazuri vaccinurilor administrate copiilor le sunt asociate riscurile reacţiilor adverse, demne de luat în considerare: vaccinurile care se fac la naştere (BCG, anti-virus hepatic) şi cele de după, la 2-5 zile, la 2, 4, 6 sau 12 luni (vaccinul împotriva virusului hemphilus influenzae, DTP, VPO) îl pot scuti pe bebeluş de consecinţele dureroase ale multor boli, cum ar fi: hepatita, meningita, difterie, rujeola, tetanos.

Însă efectele secundare pot fi umflături şi pete roşii în locul vaccinării, dureri de cap şi musculare, febră, ameţeli, dureri abdominale.

Unii specialişti arată că prevenirea maladiilor infecțioase pe calea imunizării este cea mai eficientă contribuţie la îmbunătățirea sănătății copiilor, însă alţi colegi ai acestora arată că vaccinul cauzează afectări ale creierului, mai ales la imunizări succesive, soldate cel puţin cu depresii.

De-a lungul istoriei s-a demonstrat statistic că unele vaccinuri au fost introduse tocmai în perioadele de remisie puternică a unor epidemii, pe de altă parte, tot statistic s-a demonstrat că scăderea procentului de imunizare a copiilor la nivel naţional este direct legată de creşterea cazurilor de bolnavi cu respectiva maladie. Totuşi în alte cazuri, mai numeroase, vaccinarea în masă a dus la eradicarea unor epidemii grave.

Ţara noastră are un program naţional anual de vaccinare, care se revizuieşte în fiecare an, dar nu are un program strategic multianual de imunizare, la fel ca în multe state dezvoltate, tocmai fiindcă se pare că acest subiect al imunizării nu a fost tratat în mod aprofundat de autorităţi.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat publicităţii câteva estimări privind cauzele de deces prognozate la nivel mondial pentru anul 2015 respectiv 2030, din cauzele (câteva) prezentate în această analiză.

Se constată că tuberculoza aduce şi în prognoza pentru 2030 cele mai multe victime dintre bolile estimate.

Se mai observă că estimările OMS arată că numărul de decese estimat pentru 2030, din cauzele studiate în această analiză este constant redus, cu excepţia cancerului de col uterin, care este de aşteptat să prolifereze în următorii ani.

Tocmai de aceea, poate cel mai important vaccin, din această perspectivă, este cel anti-HPV. Vă reamintim eşecurile campaniei româneşti de vaccinare „obligatorie” a fetiţelor de şcoală împotriva HPV din anii 2009 şi 2011, întâmpinate cu un refuz masiv din partea părinţilor şi cu o risipă semnificativă de fonduri din cauza expirării dozelor de vaccin achitate de Ministerul Sănătăţii.

Este una din experienţele naţionale importante din care e necesar să fie trase toate învăţămintele necesare, astfel ca orice program de sănătate publică, cu referire la vaccinuri, să se creioneze în funcţie de toţi factorii şi parametrii implicaţi – regulamente, legi, standarde, opinii ale specialiştilor, părinţilor, studii, statistici, experienţa noastră şi a altor ţări.

Răzvan Moceanu