Ascultă oameni de poveste: poetul George Vulturescu, Orb prin Nord
Articol editat de DSRNetworkAdmin, 8 iunie 2015, 22:00
S-a născut în 1 martie 1951, în cătunul Tireac, judeţul Satu Mare. Este absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj. A debutat literar în revista Familia, în 1973, şi editorial în 1988. Este autorul a peste 15 volume de poeme, atrăgându-şi, prin temele sale, denumirea de veritabil „poet al Nordului”. Este directorul celei mai longevive reviste de poezie din ţară, Poesis, care apare la Satu Mare. O poveste de viaţă cu sau de la poetul George Vulturescu.
Cine este, de fapt, George Vulturescu?
„Eu sunt un codrean, un costoboc… De ce spun costoboc? Pentru că un poet de la Cluj, regretatul Teohar Mihadaş, s-a uitat o dată lung la mine, mi-a văzut ochiul însemnat şi acest nas frumos, coroiat şi mi-a spus: tu eşti de-al nostru! Tu eşti fie costoboc, fie macedonian. Am preferat să fiu costoboc, pentru că au trecut triburile costobocilor pe-aici, prin această zonă. Oricum, cred că am rămas ultimul dintre costoboci…”
L-am întrebat pe poetul George Vulturescu când a realizat că este parte a acelor locuri, că locul naşterii e legat în mod direct de destinul lui, de poezia lui?
„S-a întâmplat în anumite trepte ale vieţii mele toată această luare în posesie a destinului, a vieţii mele. S-a întâmplat scriind şi mi-am dat seama că un scriitor adevărat, cel puţin în viziunea mea, este un scriitor care se întoarce către locurile lui şi, mai ales, are o temă a lui proprie, un spaţiu al lui propriu. M-am gândit la marii scriitori sud-americani care au impus acel spaţiu geografic al lor. În poeziile mele există o predominantă: pietrele nordului. Au o magnetică a lor, o energetică a lor. Sunt dator acestui sat, Tireac, un sat de piatră. Vreau să spun că orice cuvânt pe care l-am luat din satul meu e încărcat de sevă. Prefer aceste cuvinte încărcate de sevă, decât cele uscate, a dicţionarelor, a curentelor la modă. Eu sunt legat de fibrele cuvântului şi de seva lui.”
După câţiva ani de pribegie prin ţară, George Vulturescu a ajuns la Cluj, iar după terminarea studiilor s-a întors aproape de casă, la Satu Mare.
„M-am întors acasă, la Satu Mare, dar viaţa mea este legată de Cluj. Am pribegit pentru că aşa s-a întâmplat. Am rătăcit, n-am intrat la facultate, am plecat cu o mână de bani de acasă şi nu m-am mai întors pentru tatăl meu ar fi vrut să rămân în sat. Şi-atunci am început să lucrez pe unde s-a nimerit. Până când am reuşit, cu banii câştigaţi prin muncă, să ajung în Cluj, să intru la facultate, s-o termin. Sunt legat de profesorii de acolo, mai ales de cea care a fost pentru mine un destin, o întâlnire destinală cu Ioana Em. Petrescu cu care mi-am şi dat lucrarea de diplomă.”
La un moment dat, tânărul George Vulturescu, plecând de acasă, a ajuns muncitor în portul din Constanţa…
„Dan Moşoiu, un om serios ca mine, director de instituţie… Tu chiar vrei să mă faci un romantic? Dar chiar asta am fost. Copilul acela din Tireac voia să vadă marea. Tatăl meu n-a avut bani să mă trimită să văd marea, m-am dus singur, m-am urcat în tren, am lucrat în mină la Bălan câteva săptămâni, am câştigat ceva bani, am lucrat în Bucureşti şi am ajuns şi la mare. Am lucrat în port la descărcat vapoare. Chiar asta a fost. Am descărcat şi încărcat saci cu uree, deci România exporta uree pe atunci. A fost ceva foarte greu. Am întâlnit nişte oameni admirabili acolo, dar era un loc, totuşi, de sfârşit de lume. Mulţi delicvenţi, beţivi, oameni care erau certaţi cu legea. Aş vrea să spun ceva: între toţi eu eram singurul care aveam o carte în mână! Şi absolut nimeni nu s-a atins de mine. Niciodată nu a ridicat cineva mâna împotriva mea. M-am întors la timp de-acolo, m-am desprins la timp. Cum spunea cineva, este o parte a vieţii mele în stil american.”
A existat, însă, o întâmplare care l-a adus înspre casă.
„Între toţi acei oameni de acolo, un vecin al meu de pat fusese director la o şcoală în Bărăgan. Cândva a dat o diplomă fictivă cuiva. A fost prins şi a făcut puşcărie. Când s-a întors acasă în sat şi-a găsit nevasta trăind cu altul. S-a rupt de toată viaţa aceea a unui om obişnuit, a unui om educat, era profesor de istorie, şi a ajuns să nu se recunoască nicăieri. Ei bine, lucra acolo cu mine la descărcat vapoare. Acest om a procedat în felul următor… Nu ştiu, poate a fost mâna destinului. Într-o zi, mi-a spus: uite, dragă George, vine la mine soră-mea şi eu i-am zis că lucrez aici şi că m-am aranjat. Tu ai două perechi de pantofi, ai o cămaşă frumoasă, nu mi le dai că vreau să arăt şi eu mai bine? Aveam aceeaşi statură. I-am dat, evident, pentru că împărţea cu mine orice bucată de pâine. Ei bine, ce a făcut? S-a dus, a vândut tot ce i-am dat eu şi s-a închis într-un local. A cumpărat de băut şi a stat pitit acolo, ascuns sub o masă sau după o draperie. După ce s-a închis restaurantul, el a rămas singur acolo. Nu a spart nici măcar un pahar, dar a luat tot ce a găsit de băut, s-a aşezat la o masă şi a băut până dimineaţă când l-au găsit, mă rog, în starea în care era. Nu-i păsa de el, voia să fie o dată sătul, o dată beat bine…
Evident, a venit miliţia şi i-a cerut buletinul. Iar el a zis: vreau să-l chemaţi aici pe un tânăr care este vecinul meu de pat şi care îmi ţine actele. Închipuie-ţi că a venit miliţia să mă caute, să mă ducă acolo… M-am dus şi bărbatul mi-a spus doar atât: buletinul este la mine, dar am vrut să te văd. Dragă băiatule, acum că nu mai ai decât hainele de pe tine, du-te acasă, ai un grăunte de aur în tine, nu ai ce să cauţi aici! Am vrut să-ţi dau o lecţie. Nu ştiu dacă mai trăieşte acest bărbat, îi doresc din toată inima să se mai bucure de viaţă dacă poate şi îi mulţumesc din suflet pentru că am pornit la timp acasă…”
În copilărie, George Vulturescu şi-a pierdut un ochi. L-am întrebat cât de mult l-a marcat această traumă, cât de mult l-a ajutat, mai apoi, în poezie?
„Sigur că m-a marcat. Am suferit mult, mai ales în relaţiile cu partea frumoasă a vieţii, cu femeile. Am suferit ca un câine, Dan Moşoiu! Asta a fost viaţa, până când am întâlnit-o pe soţia mea. Nu vreau să se creadă că am speculat acest handicap în scrisul meu. A fost un fel de a birui viaţa prin scris. Evident, acum pot să spun cu mâna pe inimă că ochiul închis înăuntrul meu privea altfel, privea prin cuvintele mele, prin poemele mele. Abia după ce am publicat cartea „Tratat despre ochiul orb” şi a scris Nicolae Steinhardt câteva rânduri extraordinare care au devenit, ca să spun aşa, buletinul meu de identitate literară, abia pe urmă mi-am dat seama că am un motiv, Dan Moşoiu, că am un motiv al meu, ochiul orb, pe care nu trebuie să-l ocolesc şi că voi merge mai departe decât alţi scriitori care vor scrie şi ei… Motivul ochiului este atât de prezent în toată literatura! Şi mi-am mai dat seama că am spaţiul meu. Aşa s-au născut Orbul şi Nordul. Aşa am ajuns la volumul „Orb prin Nord”. Pot să spun un poem scurt chiar despre acest lucru?”
Dan Moşoiu
