Prima pagină » Campanii » Ascultă oameni » Poveste ca un cireş înflorit: Maria Marcu

Poveste ca un cireş înflorit: Maria Marcu

Maria Marcu-coperta primului disc

Maria Marcu

Articol editat de Carmen Sas, 15 iunie 2015, 22:00

Maria Marcu

Dacă e să citeşti biografia Mariei Marcu, aproape că eşti tentat să scrii „cuminte” despre ea. Adică să spui tot ce ştii şi tu, la fel ca şi alţi ziarişti, despre Maria: că s-a născut într-o zi de cireşar în Lujerdiu, comuna Corneşti, judeţul Cluj, că la 14 ani, înarmată cu o voce caldă şi plină de forţă, cu câteva cântece auzite la bătrânii satelor de pe Valea Tiocului şi cu multe vise, a pornit spre oraş, luând calea cântecului, la Şcoala de Arte şi apoi la Orchestra de muzică populară a Filarmonicii clujene, la fel de firesc cum îi este ţăranului român să cânte şi la bucurie şi la tristeţe. Şi ai putea continua spunând că Maria Marcu ştie cânta orice: doine, jocuri, cântece de-a lungu, de cătănie, de uliţă sau de nuntă, colinde, pricesne şi romanţe, cu totul peste 100 de cântece, majoritatea culese de ea însăşi.

Şi mai apoi ai putea să spui şi că scrie poezie şi proză, că e cetăţean de onoare al oraşului, că a primit ordinul „Meritul Cultural” şi că a dus cântecul românesc în lume. Însă dacă o cunoşti, ştii că nu e destul să spui doar atât despre ea. Pentru că, nu ştiu cum, Maria ţi se lipeşte de suflet. Ceva din adâncul fiinţei ei te face să-ţi fie dor de zâmbetul ei, de optimismul şi de râsul ei sănătos, de vocea ei care te alină, care nu te mustră niciodată, şi te trezeşti dintr-o dată că ţi-a devenit prietenă dragă şi aproape că nici nu ştii când şi cum s-a întâmplat. Pentru că Maria Marcu ştie să iubească. Şi iubeşte la fel cum cântă: ţi se dăruieşte cu totul. Iar de la tine nu vrea decât foarte puţin: să o asculţi, pentru că are multe a-ţi spune despre cine este ea, dar cel mai mult despre cine eşti tu, lucruri pe care le-ai uitat sau pe care poate nu le-ai ştiut niciodată. Şi în vocea ei auzi susurul izvorului alergând peste pietre, foşnetul vântului în pădure, auzi tălăngile vitelor, clopotul bisericii care cheamă la vecernie şi mereu ţi se face un dor nebun să mergi acasă, acolo, în sat, să-ţi miroasă a pământ reavăn de primăvară. Iar când o priveşti în ochi, nu vezi decât bucuria reîntâlnirii cu tine, chiar dacă uneori, aşa, ca o părere, parcă trece un abur de tristeţe repede risipit de cuvântul bun al Mariei pentru tine, pentru că leacul universal pentru inima ei şi a ta, pe care l-a învăţat demult în sat, pe când era doar o copilă, acesta este: o vorbă bună şi un zâmbet. Şi atunci îţi aduci aminte cum păşeşte Maria mai ales pe scenă, mai ales ca să ne înveţe pe noi cum trebuie să păşim prin lume: cu fruntea către stele, cu ochii către oameni şi cu inima către Dumnezeu. Şi-ţi spui că, fără îndoială, sufletul Mariei trebuie că este ca un cireş înflorit, care te primeşte la umbra lui blândă, te îmbrăţişează şi, în semn de iubire, îţi pică o petală curată pe obraz, chiar dacă ea seamănă a lacrimă uneori.

Am reîntâlnit-o pe Maria Marcu de curând şi, ca de obicei, m-am mirat că a rămas aşa cum am ştiut-o din prima clipă: cu ochi care zâmbesc mereu, cu o veselie extraordinară şi cu o bucurie de viaţă nemaipomenită:

„Aşa am fost educată în familie. Să nu crezi că în perioada din anii patruzeci şi în război nu au fost foarte multe probleme în toată ţara, nu numai la noi, în zona asta, şi lumea a dus-o foarte greu atunci. Dar tata spunea aşa: „Dragii tatii, mergem mai departe, ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute şi trecem noi peste toate necazurile!” Am fost mulţi fraţi şi când sunt mai mulţi fraţi, unul pe altul se încurajează….”

Pe cine cădea scorbaciul mai des?

„Pe mine! Ştii de ce? Pentru că era sora mea Sabina, care e mai mică decât mine cu doi ani, ea era „fata lu’ tata şi lu’ mama”, şi atunci pentru toate relele care le făcea şi tot ce se întâmpla, eu eram de vină. Orice se întâmpla, ea mă pâra la mama şi la tata şi eu eram de vină în toate. Dar la noi era multă, multă veselie şi aşa am crescut: cu bucurie în suflet, cu mulţumire, pentru că eram o familie de oameni buni, ne iubea toată lumea în sat. Tata şi mama au botezat şi au cununat aproape jumătate satul şi care nu ne erau neamuri, ne erau „nănaşi”, cum se zicea: nănaşu’ Aurel, nănaşu’ Victor şi aşa mai departe”.

De când şi-a dorit să fie cântăreaţă, îşi aminteşte ca azi:

„Dorinţa mea a fost arzătoare: să cânt, să cânt, să cânt şi să devin cântăreaţă. Mi-amintesc că „radio” erau difuzoarele acelea care erau în perete şi le ascultai. No, cine avea în sat un difuzor din ăla, era extraordinar! Şi eu ascultam concertele de la Bucureşti. Cânta Ion Cristoreanu, Lucreţia Ciobanu, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, cei din prima generaţie, de aur, a marilor interpreţi, şi-aşa-mi doream, cu atâta durere în suflet: „eu trebuie să cânt şi să reuşesc să cânt!”. Şi mi-a dat Dumnezeu norocul să particip la un concurs la Gherla, dar în calitate de dirijor de cor. 14 ani aveam. Erau acolo Tudor Jarda, care era tânăr absolvent, Dariu Pop şi mai mulţi dintre marii noştri specialişti etnomuzicologi, şi am luat premiu. Nu că era grozav corul, un cor pe două voci, dar am luat premiul întâi: cel mai tânăr dirijor din judeţ”.

Presupun că te uiţi şi tu la televizor, asculţi radioul, ca şi mine şi ca oricine din ţara asta, de ce nu mai reuşim să reţinem nici o piesă muzicală?

„Ştii, suntem, să zic aşa, în secolul vitezei. Şi-atuncea toată lumea doreşte melodii ritmate. Nu mai are lumea răbdare să asculte melodii duioase: o doină frumoasă, o romanţă, din păcate. Toată lumea e grăbită, toată lumea e nervoasă, toată lumea e agitată şi când te duci la un spectacol, parcă doreşti ceva să te binedispuni, deşi cântecul adevărat, doina, ea este cea care vine din sufletul omului, pentru că prin doină îţi exprimi durere, bucurie, cânţi dorurile…. dorurile noastre. Noi cântăm foarte mult dorul, frunza, codrul, dragostea”.

Dacă ar fi să scrii o poveste despre Maria Marcu, ce ar fi scris în povestea aceea?

„Viaţa adevărată a mea. Pentru că am dus o viaţă frumoasă, cu mult respect pentru cei din jur, totdeauna când a fost nevoie să pun umărul la ceva şi să ajut, am fost prima care am sărit în ajutor, iar acum, trăiesc în special pentru familia mea. Sunt legată de casa părintească, sunt legată de curte, de grădină, de stejarii aceia care sunt în faţa porţii la noi, de căsuţa părintească pe care o îngrijim şi o „ticlăzâm”, să fie frumoasă, deci asta aş spune. Şi că în meserie mi-am făcut datoria cu tot sufletul”.

Ascultând-o şi privind-o pe Maria, îmi spun, ca de fiecare dată, că sufletul ei cutreieră lumi nebănuite, numai de ea ştiute, dar se întoarce mereu acasă, aici, lângă tine, şi se preface în cireş în floare, care te îmbrăţişează, îţi pică o petală curată pe obraz şi-ţi şopteşte la ureche un cântec de drag şi dor. Şi, ca de fiecare dată, îmi doresc să păşesc prin viaţă la fel ca ea: cu fruntea către stele, cu inima către oameni şi cu sufletul către Dumnezeu. Iar pentru toate astea, îi şoptesc şi eu un „Mulţumesc, Maria!”.

Anca Manuela Mureşan

Nu uitaţi, Radio Cluj poate fi ascultat şi on line, AICI.