Schengen împlineşte treizeci de ani, România priveşte cu jind din afară
În România, tema Schengen a devenit în ultimii ani o chestiune de prestigiu naţional, întrucât aderarea la Uniunea Europeană din anul 2007 nu a adus automat si pătrunderea în spaţiul de liberă circulaţie. Motivele sunt multiple.
Articol editat de , 15 iunie 2015, 10:21
Până acolo însă merită spus că Europa secolulul 20 a fost o Europă a graniţelor şi controalelor la frontiere, deseori chiar între statele occidentale. Sunt faimoase încă şicanele pe care le făceau grănicerii francezi germanilor şi vice-versa, încă în anii 60 si 70. Ideea instituirii unui spaţiu de liberă circulaţie se naşte relativ târziu, iar tratatul din 1985 pune în sfârşit pe hârtie nobilele principii la călătoriilor fără controale la frontieră. Primele state semnatare, exact acum 30 de ani (în mica localitate luxemburgheză Schengen) au fost atunci Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Portugalia, Spania și Olanda, care și-au deschis între ele granițele zece ani mai târziu. Astăzi sunt 26 de state care au implementat efectiv acordul Schengen, unele nefiind membre ale Uniunii Europene – bunăoară Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechentenstein. Paradoxal, există şi state comunitare ca Marea Britania şi Irlanda ce nu sunt parte a acestui acord.
Mă întrebam retoric într-un articol mai vechi care să fi fost resortruirle care au împins câteva state europene, între care şi Franţa şi Germania, foşti duşmani istorici, să renunţe benevol la controalele la frontiere? Motivaţia profundă ţine de voinţa integrării cât mai complete pe care liderii europeni de atunci au dorit-o, realizând miza uriaşă pe termen lung. Cunoaşterea reciprocă şi implicit diminuarea tensiunilor şi prejudecăţilor dintre state şi popoarele lor se poate obţine mult mai uşor prin facilitarea la maxim a cunoaşterii celuilalt, iar asta se face cel mai simplu mergând efectiv acolo şi trăind diversitatea la faţa locului.
Între timp, zona de liberă circulaţie Schengen s-a extins la întreaga Uniune Europeană, minus România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia. De ce nu aparţine încă ţara noastră acestui spaţiu, cu toate că îndeplineşte criteriile tehnice de aderare? Corupţia endemică din România şi Bulgaria este o cauză de îngrijorare atât de profundă în multe ţări occidentale, încât acestea au legat admiterea în Schengen de rezultate concrete în lupta împotriva acestui flagel şi, în Bulgaria, a criminalităţii organizate, chit că, în fapt, criteriile de accedere sunt exclusiv tehnice. Cu toate acestea, cuplarea Schengen-justiţie-MCV este unul din puţinele moduri eficace de a constrânge ţări neperformante nu doar să mimeze combaterea corupţiei (în special a celei politice), ci efectiv s-o şi facă. Din păcate, ultimele evoluţii negative legate de blocarea justiţiei în cazul politicienilor români de rang înalt suspectaţi de corupţie nu sunt deloc în măsură să ne facă chiar moderat de optimişti în legătură cu admiterea României în grupul Schengen, iar semnalele date recent de ambasadele Olandei şi Germaniei sunt destul de clare.
La aniversarea a 30 de ani de liberă circulaţie în Europa şi după opt ani de apartenenţă la UE, România s-a împotmolit, nedevenind nici parte din Schengen, nici din zona Euro. Motivele primei contraperformanţe ţin exclusiv de disperarea europenilor de a folosi unicul mecanism rămas la îndemână pentru a forţa România să ia în serios lupta anti-corupţie, şi anume MCV.
Când în Europa au căzut graniţele şi controalele de câteva decenii, România şi Ungaria vor finaliza luna viitoare interconectarea autostrăzii maghiare M43 cu cea românească A1. Spre deosebire de Europa, însă, românii construiesc acum gheretele vameşilor şi poliţiştilor de la noul PCTF – punct control trecere frontieră… Iar momentul când aceste construcţii, acum noi, vor fi demolate, pare din ce în ce mai îndepărtat…
Cristian Ivaneş
Nu uitaţi, Radio Cluj poate fi ascultat şi on line, AICI.
