Ia românească şi ce ne mai lipseşte
Redescoperirea iei tradiţionale româneşti este fenomenul cultural cel mai spectaculos la care suntem martori şi pe care trebuie să ni-l asumăm cu discernământ, dar şi cu toate implicaţiile lui. Imaginile tot mai abundente care prezintă ia românească, ziua specială dedicată veşmânt, dar şi interesul tot mai mare al pieţelor străine faţă de stilistica populară, sunt semnul că asistăm la un fenomen de reinventare a tradiţiilor noastre. Uitată în cărţile de istorie sau în lăzile de zestre ale bunicilor, ia românească îşi trăieşte azi un moment nesperat de glorie, dar care are încă umbrele lui.
Articol editat de , 26 iunie 2015, 06:00 / actualizat: 26 iunie 2015, 10:37
Dacă până acum gustam cu toţii din cupa amară a dezamăgirii că suntem exponenţii unei culturi minore, fără o prea mare relevanţă universală, ia românească ne face să ne gândim cu mândrie şi respect la simplitatea, bunul gust şi discreţia cu care strămoşii noştri se înveşmântau la marile sărbători care le populau universul.
Deşi moda zilelor noastre caută sistematic nu să-l îmbrace pe om, ci să îl dezbrace, ia este un manifest al simplităţii şi decenţei pe care îmbrăcămintea ţărănească îl aducea cu sine. Ia nu este o haină, ci un veşmânt, care îmbrăca omul în aura sacră a „hainei de nuntă”, de care ne vorbeşte Evanghelia, care te face demn de a te înfăţişa curat şi smerit în faţa Domnului. De aceea, ia era purtată, dar mai ales păstrată cu sfinţenie în case şi transmisă din generaţii, ca un nepreţuit odor.
Ia se înrudeşte cu veşmântul preoţesc şi poartă în ea bogăţia artei bizantine rafinată şi stilizată admirabil de geniul popular. Actul îmbrăcării iei nu este doar reflexul de a acoperi corpul, ci el prespune în primul rând umplerea sufletului cu acea stare a bucuriei şi a duminicii. De aceea îmbrăcarea nu se face cu ea, ci se face întru ea, fapt ce presupune nu doar asumarea unei mode, care este extrem de perisabilă, ci a unui mod de a trăi şi a te bucura.
Când vorbim de ia românească nu putem să nu ne gândim că în urma iei au rămas ruinele lumii satului românesc, distrusă sistematic de dictaturi şi nepăsare şi la care nimeni nu se mai gândeşte. Ia a devenit azi un obiect de vestimentaţie purtat cu multă îndrăzneală pe stradă, la întâlniri protocolare şi la televizor, dar a dispărut complet de pe uliţele satului, din îmbrăcămintea oamenilor care merg duminica la biserică sau din ţinuta fetelor care merg la joc.
Ar fi un gest de respect dacă alături de ie am privi cu mai multă simpatie la lumea satului în care aceasta s-a născut sau dacă a fi mai interesaţi să cunoaştem istoria ei. Dincolo de faptul că ia este produsul care, într-o măsură mai mică sau mai mare, ne face să fim mândri de tradiţiile noastre, pentru a fi şi demni de ele trebuie ni le asumăm cu măsură, dar mai ales cu regret faţă de greşelile pe care le-am făcut faţă de ele. Dacă ia este semnul vizibil al sărbătorii şi al stării de bucurie, umbrele care încă mai stau în jurul ei sunt ale ignoranţei şi ruşinii pe care încă le mai simţim faţă de ceea ce suntem noi în adâncul nostru.
Am înviat ia, dar vom şti oare să înviem şi lumea ei sau cel puţin să ne lăsăm atinşi de simplitatea şi bunul gust al celor ce au purtat-o secole de-a rândul?
Pr. Bogdan Ivanov
Nu uitaţi, Radio Cluj se poate asculta şi online AICI:
