Ruxandra Cesereanu: „Cred în salvarea prin poveşti, în funcţia terapeutică a literaturii”

Ruxandra Cesereanu s-a născut în 17 august 1963 în Cluj-Napoca.  Este  poetă, prozatoare, publicistă și eseistă. Este, de asemenea, cadru didactic universitar și cercetătoare. A urmat cursurile Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1981–1985). În timpul facultății a fost redactor la revista „Echinox”. Din 1991 este redactor la revista „Steaua” din Cluj-Napoca, iar din 2011 redactor-șef adjunct. Și-a susținut doctoratul, în 1997, cu teza Infernul concentraționar reflectat în conștiința românească. Actualmente, este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de Literatură Comparată. Timp de 4 ani a fost cadru didactic în cadrul Catedrei de jurnalism de la Facultatea de Științe Politice. Este, de asemenea, cercetător al universului concentraționar.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 30 iunie 2015, 22:00

Povestea din… povestea poetei, prozatoarei, eseistei Ruxandra Cesereanu începe încă din grădiniţă, dar avea s-o conştientizeze mult mai târziu, în momentul în care a optat şi pentru proză.

Povestea mea de poveste începe pe când aveam cred că 5 sau 6 ani, eram la grădiniţă sau la cămin, şi trebuia să dormim după-amiaza. Pentru mine, lucrul acesta era o izolare impusă pe care n-o agream, iar atunci când nu dormeam încercam să-i agit pe toţi ceilalţi copii şi să încep să spun poveşti sau să-i fac pe ei să spună poveşti. Poate că acesta a fost primul moment, alegoric şi simbolic, când am simţit că există o poveste (de viaţă) şi că ea este în mine. Evident, am conştientizat acest lucru mult mai târziu, nu neapărat atunci când am început să scriu poezie, cât atunci când am început să scriu proză. Credinţa mea este că există destui de mulţi oameni „umpluţi” cu poveşti care aşteaptă, ştiu eu, un imbold din afară sau o făptură-viespe care să-i împungă puţin şi să scoată povestea afară. Cred în salvarea prin poveşti şi în funcţia terapeutică a acestora, a literaturii, mai ales în lumea noastră alienată, crispată şi marcată de traume.

Şi, atunci, literatură sau psihiatrie?

A, aici m-aţi prins cu ceva! În clasa a X-a mă pregăteam pentru Psihiatrie, voiam să dau la medicină. Dar, pe vremea aceea, asta se petrecea prin 79-80, psihiatria nu era psihiatrie propriu-zisă. Se marşa mai mult pe medicamentaţie, pe şocuri electrice. Am fost destul de dezamăgită de lucrul acesta… De fapt, voiam să fac psihanaliză, mai degrabă. Şi atunci mi-am găsit debuşeul în literatură, considerând că şi aici aş putea să vindec, să fiu tămăduitoare pentru suflete şi minţi omeneşti.

Anii debutului datează încă dinainte de 1989. Am întrebat-o pe Ruxandra Cesereanu ce a simţit tânărul scriitor la apariţia primului volum.

Am debutat ca poetă într-un volum colectiv, ceea ce nu a fost foarte relevant pentru mine, nici nu l-am considerat debut, pentru că erau 4-5 poeme, nu mă simţeam neapărat reprezentată de ele, eram vreo 15 autori, practic eram cu toţii băgaţi într-un sac în care ne zbăteam ca nişte mici şoricei, boticurile noastre nu ieşeau la iveală. Practic, debutul meu s-a produs în 1989, cu trei săptămâni înainte de prăbuşirea regimului comunist, printr-un microroman de factură fantastică, dar care, într-o anumită măsură, a fost cenzurat, nu m-am simţit neapărat liberă prin el. Poate ar trebui să-l reiau acum şi să-l public în varianta lui iniţială. Atunci, însă, n-am mai avut răbdare să aştept, pentru că mă simţeam, ca autor tânăr, asemeni unei mirease plângând în capul mesei, pentru că vrea să se termine o dată nunta şi să-şi începe viaţa propriu-zisă.

Pentru un scriitor cu o paletă atât de largă de preocupări, se naşte firesc întrebarea: poezie, proză, eseu?

Poezie, întâi de toate. Apoi, proză. Poate la egalitate, deşi eu cred că structura mea principală şi în proză este cumva una poetică. Şi abia la urmă eseul. Dar nu neapărat fiindcă aş alunga latura mea de eseist, ci pentru că aceea este foarte raţională, trebuie să fie lucidă, raţională, echilibrată. În timp ce, în poezie şi în proză, chiar dacă în proză e vorba de construcţie, am luxul unei libertăţi mai mari, stilistice, ideatice…

Ruxandra Cesereanu este o autoare prolifică, o prolificitate care se manifestă pe mai multe paliere. Vă invit să-i descoperim raftul sau rafturile cu cărţi, dar şi o temere nemaiexprimată până acum.

Am şi coordonat foarte multe volume, dar pe acestea nu le-aş număra. Cele individuale publicate sunt destul de multe, cred că 17 sau 18. A existat ritmul acesta de publicare, o dată fiindcă atunci când eram foarte tânără n-am putut să public din cauza cenzurii şi au existat nişte cărţi practic scrise pe care le-am publicat după prăbuşirea regimului comunist, iar în al doilea rând pentru că nu ştiu de ce am senzaţia că, la un moment dat, poate că în câţiva ani, va exista o perioadă de secetă, de pustietate. Poate că voi sta şi eu ca un ascet în deşert, meditând la tot felul de lucruri, inclusiv la literatură. Simt că voi avea cumva o pauză de câţiva ani buni. Şi poate aşa se explică faptul că am publicat destul de multe cărţi, dar de factură diferită. Practic, ăsta e norocul meu.

Care sunt crezurile scriitoarei Ruxandra Cesereanu?

Cred foarte mult în ceea ce eu numesc mântuirea prin poezie, dar nu în sens religios, ci mântuirea sufletească prin poezie. Cred foarte mult în poezie ca artă supremă, şi nu ca artă a elitei neapărat, ci ca artă care ne face să fim mai oameni pe dinăuntrul nostru şi poate mai apropiaţi de durerile oamenilor, de traumele lor. Sau de bucuriile lor. Şi, ce mai cred eu… Cred că, atâta vreme cât există scriitori şi literatura funcţionează, lucrurile nu-s pierdute pe lumea asta.

Ruxandra Cesereanu este redactor şef-adjunct la prestigioasa revistă de cultură Steaua. Am fost curioşi să aflăm ce simte, la ce se gândeşte scriitoarea atunci când intră în sediul redacţiei, situat în inima Clujului, şi priveşte pe geam…

Mă gândesc la tot ce înseamnă Clujul citadin, cu legendele lui urbane, cu antropologia lui narativă. Şi mă gândesc cum ar fi cândva să reuşesc să scriu o carte numai şi numai despre oraşul meu şi să-mi explic de ce oraşul acesta al meu stă foarte bine înfipt în inima mea şi va rămâne acolo până la moarte probabil, chiar dacă sună puţin patetic ceea ce spun…

Dan Moşoiu