Teama, vecina necredinţei

Există în viaţa Mântuitorului Hristos câteva momente de maxim contrast, în care lumina dumnezeirii alternează cu întunericul cel mai adânc, în care bucuria şi mirarea se învecinează trist cu frica, neputinţa şi boala.

Articol editat de , 6 august 2015, 06:00

Un astfel de moment este şi vindecarea copilului lunatic.

Situată la foarte puţin timp după episodul tainic al Schimbării la Faţă a Domnului, vindecarea copilului lunatic vine să sublinieze întâlnirea dramatică dintre lumea transfigurării de pe Tabor şi lumea marcată de urâtul suferinţei, de chipul omului căzut în stăpânirea Satanei şi de neputinţa şi dezbinarea pe care o produc necredinţa şi frica.

Pentru a înţelege şi mai mult acest moment al întâlnirii celor două lumi vreau să vă spun că există în spaţiul culturii creştine europene un tablou dedicat Schimbării la Faţă, ce poartă semnătura marelui artist al Renaşterii, Rafael şi care, ilustrează perfect alăturarea celor două lumi.

Taborul este pictat în registrul superior într-un orizont de lumină diafană, ce sugerează mirarea şi bucuria care se revarsă asupra lumii la vederea slavei, învecinat mai jos de universul sumbru al dezbinării şi al urâtului uman marcat de prezența și lucrarea distructivă a celui Rău.

Neobişnuita alăturare a celor două scene într-un singur tablou ce îşi propune să zugrăvească unicul moment de slavă pe care Domnul Însuşi l-a oferit ucenicilor Săi, se explică prin faptul că absenţa Domnului dintre ucenici a fost pretextul ca Satana să dezbine şi mai mult lumea şi să o arunce într-un univers al fricii.

Tabloul mai vrea să arate că Iisus mai purta pe faţă semnele Schimbării de pe Tabor, ceea ce face şi mai evident contrastul celor două lumi. Privitorul acestui tablou reţine de fapt două chipuri, cel al lui Iisus înălţat în slavă, privind nu fără durere spre biruinţa Învierii şi pe acela al copilului, complet lipsit de apărare, care cade în agonia celui Rău. Intrarea lui Iisus în mijlocul acestei neînţelegeri şi dialogul pe care l-a purtat cu tatăl copilului demonizat se încheie prin dojana plină de asprime a Domnului: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?…” (Mt 17, 16).

Acest avertisment al Domnului ne arată că necredinţa, dar mai ales lipsa de deschidere şi de încredere a omului în ajutorul lui Dumnezeu sunt mai periculoase și mai distructive decât însăși lucrarea diavolului. Iisus ne arată nu ceea ce ar putea face Domnul pentru copilul demonizat, ci ceea ce credinţa ucenicilor şi a noastră a celor ce credem în numele Lui ar putea să facă pentru acel suferind. Iar ceea ce îi face pe oameni împreună lucrători la minunile lui Dumnezeu este credința, fie ea şi cât grăuntele de muştar.

Dincolo de cazul tulburător al unui copil bolnav şi a neputinţei omeneşti de a vindeca sau măcar de a da speranţă acolo unde ea nu mai este, Evanghelia ne prezintă cu un maxim realism lucrarea distructivă a diavolului, de care nu trebuie să ne îndoim nicio clipă. Cu toate că lumea în care trăim cu greu mai acceptă minunile, rămâne totuși o lume pe care omul nu o poate cuprinde, o lume gata oricând să se reverse în universul nostru în haos și dezordine.

Nu ţine doar de domeniul superstiţiei să crezi că răul este lipsit de substanță și că nu acționează distructiv în lume, ci este însăşi capcana pe care acest spirit căzut ți-o întinde în față, încercând să te convingă că el nu există.

Pe lângă aceste acţiuni ale diavolului, mai dramatice sunt neputința și slăbiciunea omului de a crede.

Ele devin astfel durerea lui Dumnezeu care își vede făptura complet golită de puterea cu care a înzestrat-o de a nu se teme în fața celui rău. În acest moment teama devine însăși condiția existențială a omului, pentru că ea se definește nu ca simplu instinct de conservare sau frică în faţa necunoscutului, ci în primul rând ca opus al credinței. A te lăsa cuprins de frică înseamnă a uita cine ești și a da loc liber de acțiune diavolului care trăiește şi proliferează cu neastâmpăr în acest univers al fricii.

Diavolul știe că timpul lui pe acest pământ este unul limitat și că Dumnezeu i-a hotărât deja judecata. De aceea acțiunea lui este marcată de această neliniște și criză – care, în definiția ei fundamentală, înseamnă o comprimare a timpului – în care trebuie să îi dea lui Dumnezeu cât mai multe lovituri. Dar cum diavolul nu îl poate lovi direct pe Dumnezeu, o face indirect prin singura făptură în care se oglindește chipul Lui, omul. În om, diavolul găsește ființa cea mai iubită de Dumnezeu, pe care doreşte să o stăpânească, urâţindu-i chipul, iar acest lucru nu este posibil decât prin dominare şi frică.

Când Iisus ne cere fermitate și curaj în lupta cu cel rău, ne face părtaşi biruinței lui Dumnezeu împotriva diavolului, care nu face decât să domine, să înșele, să urâțească și să dezbine. Din acest moment Dumnezeu lasă omului posibilitatea de a face minuni prin puterea lui de a se încrede în Dumnezeu, de a nu se îndoi şi mai ales prin tăria de a sta ferm în faţa diavolului.

Dacă minunea nu se naşte în sufletul omului, înlăturând cenuşiul necredinţei, ea nu se poate transmite în exterior ca dar al lui Dumnezeu şi ca putere a omului de a iubi şi de a se identifica cu suferinţa semenului său. De altfel minunea germinează mai întâi în sufletul omului, în acea solidaritate umană pe care ne-o dă compasiunea în faţa suferinţei şi care se împlineşte prin credinţa că fiecare om poate muta şi munţii.

Iar muntele pe care credinţa trebuie să îl mute este indiferenţa, necredinţa, dar mai presus de toate frica noastră care ne încremeneşte în faţa răului.

Şi dacă tot am început această călătorie de la dumnezeiasca lumină a Taborului, doresc să vă spun că Domnul ne provoacă şi pe noi să Îl contemplăm pe el din adevăratul munte al minunilor, al iubirii şi al credinţei şi nu încremeniţi în muntele fricii şi al indiferenţei în care ne aruncă tot mai mult lumea în care trăim şi, în mod evident, diavolul.

Pr. Bogdan Ivanov

Radio Cluj se poate asculta şi online AICI