Plecară oltenii! Gustul amar al lubeniţei

Gata, odată cu venirea toamnei, sezonul lubeniţelor s-a cam terminat. În Cluj, vânzătorii de pepeni, veniţi din Oltenia, şi-au strâns lucrurile, au lichidat marfa şi, după aproape 3 luni de zile, s-au întors la casele lor. Cu sau fără bani în buzunar, depinde. Pe unul dintre aceştia l-am găsit zilele trecute încărcând nişte saci într-o dubiţă. Se pregătea de plecare. Şi pleca tocmai în Spania, la muncă. După un ocol pe acasă, cât să are pământul.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 10 septembrie 2015, 20:44

Bună ziua! Văd că sunteţi pe picior de plecare…

Da, pentru că, uite, nu se mai vinde, vine vremurile reci, e foarte greu, greu cu locurile, până acum am vândut în Dezmir, aici am putut şi eu acum să obţin un loc să-mi vând marfa, dar cu greu, am avut probleme cu care au avut locurile aicea, au pus chiar şi poliţia pe mine să mă verifice la acte. Bineînţeles, actele le-am predat aşa cum se cuvine, normal, ce trebuie dat pentru un producător, cam atâta tot, ce pot să vă spun altceva?

Deci sunteţi producător!

Producător. Noi producem marfa, noi ştim ceea ce-i trebuie la marfă dat, şi mâncare, şi apă…

De unde aţi venit?

Bechet, judeţul Dolj.

Aţi avut multă marfă?

Da, am avut, am avut de pe 6 hectare. Investiţie foarte mare la noi, pentru că acuma nu se mai pune la sămânţă, se pune direct plantă, folie, şi multe, şi multe… Trebuie să facem propriile fântâni, puţuri, cum li se spun, deci sistem de irigaţii la noi în Oltenia nu mai este, ce putem să facem numai fântâni. Fântâna aia putem s-o folosim maxim doi ani, că-n al treilea nu mai merge recolta, nu se mai face.

Şi pe urmă?

Închiriem alt pământ, pentru că altfel nu se mai scoate producţie, nu se mai scoate…

Cât de greu este să cultivaţi 6 hectare cu lubeniţă?

Foarte greu pentru că în primul rând îţi trebuie capital, bani. Ne băgăm în bancă, tre’ să plătim oameni cu ziua, mâncare, deci tot ce e necesar pentru un om să-i dai ca să poa’ să muncească. Pentru că dacă nu-i dai, nu poate. Ca şi la tractor, nu-i dai motorină, nu-i dai benzină, ulei, ce-i trebuie, cauciucuri, nu poa’ să meargă pe drum.

Aţi avut vreme bună anul acesta pentru recoltă?

Da, a fost, dar a fost şi secetă mare, a fost… Da’ lubeniţa merge la secetă. Ca s-o udăm noi, nu să vină cu ploi, mană, mă rog, ce dă Dumnezeu. Na, ce să zic altceva? Ce dă Dumnezeu, aia e bun dat, dar ploile ne afectează, vine cu ploi, vine cu multe, pentru că nu mai e clima care a fost.

De când sunteţi plecaţi de acasă?

Suntem plecaţi de trei luni, suntem plecaţi… În iunie, prin 18-20 am ajuns aicea.

Dar văd că mai aveţi încă marfă multă! Ce-o să faceţi cu ea?

Mai vindem ce mai vindem şi restu’ o băgăm în Dezmir, în angro şi tre’ să plecăm şi noi că mergem în altă parte la muncă, în Spania, pentru că aici în ţară nu se poate.

Păi, şi ce faceţi cu pământul? Când îl mai lucraţi?

Asta în primăvară, când venim. Deci acuma când mergem acasă îl arăm, dăm mâncarea care trebuie la pământ pentru îngrăşare şi când venim în martie începem campania din nou până-n timpu’ ăsta.

Veţi da marfa cuiva de-aici, din zonă. Se va scumpi?

Nu ştiu, probabil, asta-i treaba lor, poa’ să salte preţul, poa’ să nu-l salte. Aicea le aparţine lor, le aparţine… Noi o să dăm undeva pe 80 de bani, 70 de bani, ca să putem să plecăm. Ne scoatem şi noi ceva din marfă, din bani, şi ei la fel, la rândul lor.

Anul ăsta n-aţi prea lăsat din preţ!

Am mers în funcţie cu piaţa, cum au mers oamenii, aşa am mers şi noi. Când au lăsat băieţii la preţ, am lăsat şi noi.

Există o înţelegere între dumneavoastră să nu lăsaţi preţul? Vi-l stabileşte cineva?

Da, unii zic, unii zic… Dar, bine, pe mine nu poate să mă comande nimeni. Pot să-mi las marfa chiar şi la un leu, la un leu cincizeci, n-am cum să salt la doi că e criză-n ţară, vedeţi că oamenii nu au bani.

Veniţi şi la anul?

Da. Am înţeles că nu s-ar mai da locuri pe-aicea… Dacă nu, mergem în alte părţi.

Păi, cu locul cum a fost anul acesta? Cum trebuie să-l obţineţi?

Locurile se obţine tot prin oameni. Nu ai oameni… Deci, cum se spune, nu ai carte, nu ai parte. Deci totul lucrează banu’ în ziua de astăzi. Nu mai lucrează omenia pe nici o parte.

Plătiţi pentru locul pe care l-aţi închiriat! Plătiţi şi la Primărie?

Bine, am plătit numa’ la persoana respectivă. Persoana respectivă merge la Primărie şi plăteşte impozite, ştiu eu ce…

A, persoana căreia îi aparţine pământul aici!

Da. Bine, asta nu ne mai aparţine nouă. Nouă ne aparţine să ne vindem marfa, să ne facem treaba, să fim în regulă cum trebuie să fie o piaţă.

Cu actele!

Normal, asta cu actele nu poţi să te joci pentru că aşa au dat legea asta cu atestatele, cu Dumnezeu ştie… De la anu’ vom mai fi, nu vom mai fi… Da’ eu sper ca de la anu’ să nu mai pun bostani că… Eu lucrez în Spania. Am venit… Deci, în ţară am venit cu suma de 9000 de euro de-am pus bostani. Şi tot m-am băgat în bancă încă 3000 de euro. Şi tot nu pot să achit banca.

Deci n-a ieşit afacerea…

Ne omoară mult TIR-urile. Ne duce un TIR 40 de milioane. Deci 25, 28 până-n 30 de milioane e numai TIR-ul. Plus oamenii care recoltează, oamenii care încarcă, multe manopere, se ajunge la vreo 40 de milioane, bani vechi, un TIR, până aici. Şi eu cum am vândut în Dezmir la 6000-5000, gândiţi-vă, la 20 de tone sunt 120 de milioane din care 40 de milioane s-au dus din ştart. Mai sunt lubeniţe refuzate. Lubeniţa scade pe piaţă, scade în kilograme. Şi undeva la un TIR se ajung la 50-60 de milioane bani vechi.

Cum adica scade lubeniţa în kilograme?

Da, scade. Are apă. Îşi pierde din apă şi devine mai uşoară. Şi asta se pierde foarte mult. Bine, asta care ştie. Mai sunt oameni care cumpără, mai fac bişniţă, mă rog, asta e treaba lor…cu acte în regulă, dar ei nu ştie.

Am văzut că au fost acum câteva minute nişte oameni de la Poliţie sau de la Poliţia Locală… Aveţi probleme?

Nu ştiu, au întrebat băieţii pe-aicea pentru nişte picioare, stâlpişori dintr-ăia, cine i-au luat, dar eu nu ştiu, eu sunt venit aicea de nici două săptămâni, le-am zis mergeţi mai în faţă şi întrebaţi. Eu n-am ce să fac cu ei, i-or fi luat să-şi înconjoare casele pe la Dăbuleni, nu ştiu. Şi aici e linie continuă, staţie de autobuz, nici nu erau stâlpişori din ăştia galbeni, pentru biciclete. Eu care nu cunosc pe nimeni nu puteam să fac asta. Ăia dinainte, poate. Sunt oameni cu bani, maşini, utilaje, oameni înstăriţi. Şi mai sunt printre ei şi oameni săraci care vor să câştige o pâine şi nu poate de ceilalţi, oameni bogaţi. Că ban la ban şi păduche la păduche trage.

Una peste alta, a meritat anul acesta să veniţi?

Nu. Nu. Pentru că, gândiţi-vă, din martie, de când începe campania, şi până vindem, noi numa’ băgăm. Şi poate ne şi împrumutăm. Dacă băncile nu-ţi dau bani, trebuie să te împrumuţi sută la sută. Nu ieşi la câştig nimic, ieşi numai în pierdere. Asta numai să nu dăm la oameni în cap, să mergem să furăm, să ne aflăm că muncim. Oasele noastre sunt rupte, dar bani, nu. Banii sunt la parlamentari. Atâta am avut de spus, vă mulţumesc, sănătate!

Staţi puţin, cei de la Primărie v-au asigurat toate condiţiile? Toalete ecologice…

Da, asta da. Ce să le spunem, le mulţumesc. Deci Primăria este în regulă, într-adevăr, Clujul este un oraş frumos, îmi place, curăţenie, aer curat. Deci despre Primărie n-am ce să spun. Dar mafiile sunt tot oltenii.

De ce spuneţi asta?

De exemplu, o persoană amărâtă, care are copii, n-are nici o condiţie şi vrea să vândă şi el pe un loc, să poată să-şi câştige existenţa la copii, la familie, nu poate, că cel cu bani închiriază câte 4-5 locuri. Şi mai departe le vinde cu alt preţ.

Deci dumneavoastră sunteţi aici subchiriaş?

Al treilea! Proprietarul e-n regulă, el nu ştie, că dacă ar şti n-ar face asta. N-am ce să spun despre proprietar.

Altcineva din Oltenia închiriază locurile şi…

Tot mafia, tot mafia! Că mafia de la noi din ţară şi coruperea nu va dispărea niciodată.

Şi dumneavoastră îl închiriaţi de la cineva din Oltenia?

Tot de la voi de-aicea… Am un loc de vânzare, nu vorbeşti nimic, vezi Doamne, că să nu se-audă… Dar eu spun sincer: de ce? Că trebuie să se-audă şi asta, că odată şi-odată trebe să piară şi ăştia. Că poa’ să meargă un amărât, cu 4-5 copii, să meargă el la persoana respectivă, să spună domne, cât, pe 6-7 metri de loc cât îmi cereţi ca să pot să vând şi eu aicea? Şi omul să spună: două milioane, zece milioane – vorbim în bani vechi. Bun, poftim zece milioane! Da’ nu să merg şi să-i dau ăluia 25 de milioane… Deci, atâta am avut de spus, vă mulţumesc, sănătate şi noroc!

Eu vă mulţumesc! Şi vă doresc succes, dacă nu se poate aici, măcar în Spania!

Mulţumesc, mulţumesc! Acolo da, oricum am. Uite, am venit aici şi-acuma plec bolnav. Asta e… Mă duc c-aşteaptă clientu’!

Dan Moşoiu